O dată ce a simţit depărtarea ei de Dumnezeu şi a înţeles că această depărtare este dată de mulţimea păcatelor, Maria a pus început pocăinţei. Nu s-a îndepărtat cu deznădejde, nici nu s-a întors în Egiptul păcatului, ci, plângând, s-a aşezat laa icoana Maicii Domnului, rugând-o să-i îngăduie să vadă Crucea lui Iisus Hristos. Tulburătoare această aşezare faţă către faţă a celor două Marii: de o parte, Maria cea desfrânată, întinată prin slujirea poftei neroditoare, de cealaltă, Pururea Fecioara Maria, Prea Curata Născătoare a Vieţii. De-o parte, imaginea căderii, de cealaltă, scara mântuirii, prin care omul s-a ridicat de la pământ la cer. Este, oare, întâmplător că Dumnezeu i-a pus în faţă Mariei celei păcătoase icoana Maicii Sale? Cu siguranţă că nu. În icoana Maicii Domnului, Dumnezeu i-a arătat celei căzute cumplit în păcatele trupului că El a mântuit acest trup prin naşterea sa din Fecioară. Ce poate da omului mai multă nădejde decât înrudirea sa după trup cu Însuşi Dumnezeu?
După multă rugăciune cu lacrimi şi făgăduinţa îndreptării, Maria Egipteanca a fost primită să se închine Cinstitei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci. Ce a urmat? Împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului şi plecarea în pustie, unde, timp de 48 de ani, prin nevoinţe, lupte, osteneli, rugăciune neîncetată, cu lacrimi Maria a şters urmele păcatelor sale şi a urcat, prin harul lui Dumnezeu, treptele desăvârşirii.
Sfânta Maria Egipteanca se zugrăveşte în biserici la uşile de la intrare. Acest lucru, ca şi cântarea din Postul Mare „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă” ne amintesc faptul că în biserică, adică la Dumnezeu, intrăm pe uşile pocăinţei. Aceasta este poarta cea strâmtă care duce la Împărăţia lui Dumnezeu. Toţi oamenii sunt păcătoşi, pe mulţi îi mustră conştiinţa pentru păcatele săvârşite, dar puţini cunosc adevărata pocăinţă. Căci, spune Sfântul Ioan Scărarul, „Una este trista smerenie a celor ce se pocăiesc, şi alta mustrarea de conştiinţă a celor ce încă păcătuiesc”. Fără adevărata pocăinţă nu ne putem apropia de Dumnezeu.
Pare şocant faptul că Maria Egipteanca mai întâi s-a împărtăşit şi apoi a plecat în pustie pentru a-şi birui patimile. Am întâlnit creştini care se feresc de Sfânta Împărtăşanie nu pentru că ar fi opriţi de duhovnic, ci pentru că se consideră nevrednici să se împărtăşească. Pilda Sfintei Maria Egipteanca înfăţişează faptul că nu putem să nădăjduim vreodată că vrednicia de a ne împărtăşi o câştigăm singuri. Hristos ne dă limpezimea de a ne vedea cu adevărat păcatele şi de a le birui. Hristos este Cel care biruie în noi păcatul şi moartea. Primind noi împărtăşania cu smerenie şi cu nădejde, El şterge fărădelegile noastre şi ne izbăveşte de păcate, aşa cum grăieşte Apostolul citit astăzi: „sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 14).
