Atunci cand regele David a ucis pe Urie si a luat de sotie pe Batseba, femeia celui ucis, Dumnezeu a trimis la el pe proorocul Natan. Acesta i-a spus regelui pilda cu bogatul care in loc sa taie din turmele sale, a rapit saracului singura-i oaie si a pregatit-o oaspetilor sai. David auzind intamplarea a zis de bogat ca „e vrednic de moarte”. Dar Natan i-a raspuns: „Tu esti acela”.
Indata regele s-a rusinat si cu o adanca ura de pacatul facut a zis: „Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta … Tie unuia am gresit si rau inaintea Ta am facut…” (Psalmul 50). Fara pocainta nu poate exista autocunoastere si nici descoperirea imparatiei din noi.
Cat este sub pacat, omul, ca si David, nu mai are puterea de a deosebi binele de rau. El are nevoie de cineva care sa-l trezeasca si sa-i mijloceasca vindecarea ce vine de la Dumnezeu. Si acesta este duhovnicul.
Pe langa ura fata de pacat, pocainta adevarata trezeste in om si sentimentul iubirii fata de Dumnezeu, atat pentru indelunga Sa rabdare, cat si pentru bunatatea Sa pe care ne-o arata.
Imparatul Teodosie al Bizantului avea uneori obiceiul sa judece pe cei care comploteau impotriva lui.
Dupa ce le aducea in fata toate dovezile vinovatiei lor si-i facea sa-si marturiseasca faradelegile, ei se asteptau sa fie osanditi la moarte.
Dar imparatul lua o alta hotarare si in loc sa-i omoare, ii lasa liberi, fara nici o pedeapsa.
Sf. Ambrozie, care istoriseste despre aceste lucruri, spune ca „Imparatul voia sa biruiasca prin dragoste, nu sa pedepseasca”.
Asa si noi avem datoria de a iubi pe Dumnezeu, caci in loc sa ne pedepseasca si sa ne piarda, ne iubeste si ne iarta.
