Bogdan Mihaescu

Despre CANONUL Sf Andrei Criteanul

Cum si cand se canta / citeste Canonul cel Mare ?

Acest canon al Sfantului Andrei Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. Rugaciunea „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!” este insotita de metanie mica si de semnul sfintei cruci.

Canonul Sfantului Andrei Criteanul se citeste pe frag­mente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, in cadrul Slujbei Pavecernitei; iar in intregime se citeste la Denia de joi din saptamana a 5-a a Postului Sfintelor Pasti, la Utrenie.

Ce contine Canonul cel Mare ?

Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, medi­tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.

Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea jude­cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletu­lui din moartea pacatului.

Rugaciunea vamesului „Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!” devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”

Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: „Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale” ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: „Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul.” (Cantarea a II-a, 2)

Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti, incat: „toata mintea tarana mi-am facut” (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El.

Pagina 3 din 612345...Ultima »

Comentariile nu sunt permise.