O dată ce L-a cunoscut pe Domnul, samarineanca a alergat să-L vestească şi celor de un neam cu ea. Deşi ea Îl ştia, conaţionalilor săi le propovăduieşte apropierea Lui, întocmai ca un profet. Ea le spune „Nu cumva Acesta este Hristosul?” (Ioan 4, 29), chemându-i pe toţi să-şi găsească în El împlinirea credinţei, pentru ca fiecare să-L cunoască el însuşi pe Hristos. Femeia a înţeles că închinarea „în Duh şi în adevăr” (v. 23) înseamnă primirea Duhului şi cunoaşterea adevărului de către fiecare persoană umană, căci la naşterea din apă şi din Duh Domnul îl cheamă pe fiecare pe nume.
Spune Evanghelistul că „mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut” (v. 39), dar „cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui” (v. 41). Minunea a fost spre ajutorul credinţei, dar credinţa este mult mai puternică decât uimirea în faţa faptului neobişnuit. Ce au aflat aceşti din urmă samarineni? Au aflat ceva ce încăevreii nu înţeleseseră. În timp ce evreii aşteptau un Mesia pământesc, un împărat al poporului lui Israel, samarinenii au văzut în Iisus pe Mântuitorul lumii (v. 42), adică al tuturor oamenilor şi al întregii făpturi, deoarece, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căciştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum”(Romani 8, 21-22). Cunoscând harul lui Dumnezeu, samarinenii au înţeles înaintea tuturor că Tatăl nu lipseşte de iubirea Sa nicio făptură, iar Hristos a fost trimis pentru a arăta în mod desăvârşit măsura acestei iubiri.
Aceşti samarineni au venit spre Domnul ca nişte holde bogate rodite din sămânţa cuvântului Său. Proorocise odinioară Isaia: „Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi-1 face de răsare şi rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, aşa va fi şi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se va întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui” (Isaia 55, 10-11). Cuvântul izbăvirii semănat de Hristos a rodit bogat, un neam nou, născut din apă şi din Duh şi pecetluit cu numele lui Hristos. Din Apostolul zilei de astăzi am aflat că în Antiohia s-au numit ucenicii pentru prima dată „creştini” (Fapte 11, 26), confirmându-şi noua identitate, izvorâtă din Sfântul Botez.
Cei ce ne-am născut din sânul Sfântului Botez şi L-am primit pe Duhul Sfânt, să şi umblăm cu Duhul, după îndemnul Apostolului Pavel. Numele pe care l-am primit fiecare la Sfântul Botez este ecoul numelui lui Hristos, prin care Tatăl ne cheamă la moştenirea împărăţiei cerurilor. Aşa cum purtăm numele acesta alături de cel de creştini, să izvorâm din fiinţa noastră şi roadele Duhului pe Care L-am primit, pentru ca Fiul şi Duhul Sfânt să-Şi arateşi în noi lucrarea nedespărţită. „Iar roadă Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22-23). Acestea să izvorascădin inima noastră ca râuri de apă răcoritoare pentru fiecare om mistuit de văpaia suferinţelor.
