A pastorit orasul cretan pana in jurul anului 740, cand, nu se stie din ce motiv, a fost chemat la Constantinopol. La intoarcere, slabit de boala si de batranete, se opreste in insula Lesbos(Mitilina), in orasul Eresos, unde isi incredinteaza sufletul sau lui Dumnezeu. Biograful sau, monahul Niceta, afirma ca si-a cunoscut dinainte sfarsitul pamantesc. A fost inmormantat in una dintre cele mai vechi biserici ale insulei, cunoscuta ulterior drept Biserica „Sf. Andrei”. Lista scrierilor pe care le-a lasat in urma nu este pe deplin finalizata. Criticii sai mentioneaza aproximativ 60 de cuvantari, 59 de canoane, 66 de irmoase (troparele de la inceputul canoanelor), 34 de stihiri si 47 de idiomele (tropare cu melodie si ritm propriu), ceea ce indica o activitate prolifica pentru epoca sa. Cuvantarile sale, in care se imbina in mod armonios invatatura dogmatica, istoria, citatele scripturistice, imaginatia poetica, frazeologia distinsa si retorica eleganta si precisa, il plaseaza pe Sf. Andrei intre cei mai de seama predicatori bizantini.
„Inventatorul” canonului liturgic
Cea mai importanta latura a activitatii sale ramane insa imnografia, nu atat pentru extensia impresionanta sau varietatea tematica, cat pentru ca Sf. Andrei este cel care a introdus in cultul liturgic canonul, o noua forma de cantare religioasa. Iar expresia desavarsita a acestui nou stil il constituie Canonul de pocainta, cunoscut si sub numele de Canonul cel Mare, nu numai datorita lungimii sale (266 de strofe fata de cele 30 ale unui canon obisnuit), ci si profunzimii continutului sau. Nu se stie cand sau unde a fost compus acest Canon, cercetatorii lansand doua ipoteze. Plecand de la ultima strofa a Canonului, prima ipoteza sustine ca Sf. Andrei l-a compus pe cand se afla in Constantinopol, inainte de a fi hirotonit arhiepiscop sau la putin timp dupa, in urma unei stralucite victorii impotriva arabilor, precum cea din 717. A doua ipoteza sustine insa ca acest Canon a fost scris la batranete, in Gortyna, Constantinopol sau Eresos, orasul in care a si fost inmormantat, constituind un adevarat „cantec al lebedei”. Dovada in acest sens stau numeroase indicii, precum: „macar la batranete nu ma lasa in iad desert”, „macar la sfarsit mantuieste-ma” sau „timpul vietii mele este scurt”. Nu se stie unde a fost citit pentru prima data, dar este plauzibil ca el sa fi patruns in cult in unele biserici din Creta inca din timpul vietii autorului sau, raspandindu-se ulterior. Se crede ca tot Sf. Andrei a ales ca el sa se cante pe glasul al 6-lea, o muzica trista si lina.
