Rugaciunea nu trebuie considerata ca o senzatie placuta si linistitoare, ca
pe un farmec al imaginatiei inflacarate, nici ca pe lumina spiritului care ne
descopera cu usurinta adevarul, nici ca pe o consolare a suferintelor noastre.
Toate acestea sunt daruri exterioare pe care Dumnezeu le acorda din cand in
cand alesilor Lui.
Totusi, adevarata dragoste pentru Dumnezeu nu cauta aceste
daruri, nu asteapta ca sa le aiba si apoi sa-L iubeasca pe Dumnezeu.
Aceasta
dragoste este adevarata renuntare de sine, ce se agata cu disperare si incredere
oarba de Dumnezeu, chiar in ariditatea inimii, in neputinta concentrarii atentiei,
in renuntarea la orice suport moral, la orice bucurie si consolare personala.
Adevarata dragoste nu asteapta clipe de extaz pentru a vorbi cu Dumnezeu.
Astfel chiar daca in timpul rugaciunii, distractiile involuntare turbura mintea
/ inima noastra, intentia de a-L adora si a-L iubi pe Dumnezeu, aceea conteaza.
Vointa nu are insa niciodata distractii cand nu vrea sa le aibe, ea cum le observa
poate sa le si alunge, sa-si intoarca gandurile si inima catre Dumnezeu. Daca
totusi prezenta Lui fuge de noi, aceasta inseamna ca El insusi o doreste tocmai
pentru a ne lega si mai strans de El, pentru a ne demonstra ca fara El si lipsiti
de El devenim incapabili, neputinciosi.
Carapacea corpului nostru constituie
o permanenta piedica in a trai mereu cu Dumnezeu, o renuntare la sublima fericire
pe care o vom avea numai dupa distrugerea acestei carapace. Atunci abia spiritul
nostru va fi de-a pururi liber sa plutesca alaturi de Creatorul sau.
Sa-l contemplam
fata catre fata, “Ceea ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit”.
De aceea rugaciunea copiilor, simpla, lipsita de ingrijorare si neincredere este cea mai curata rugaciune.
Un suflet care se roaga este un suflet care sufera, caci rugaciunea prin ea
insasi este o mortificare, o suferinta corporala.
