Despre Spovedanie

In vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre cele nemsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt placere, iar in vorbirile despre Dumnezeu sunt uscat, obosit si trandav. Si chiar atunci cand, uneori, sunt atras fara voie spre vorbirile dumnezeiesti, caut sa trec cat repede la cele care imi magulesc patimile. Sunt biruit de dorinta de a dobandi cat mat multe cunostinte din ale lumii, in timp ce invataturile legii Domnului, cunostintele despre Dumnezeu, despre religie, nu imi lasa nici o urma in minte, nu-mi hranesc sufletul. De aceea socot ca toate aceste indeletniciri, departe de a fi niste treburi de seama in viata unui crestin, sunt numai niste lucruri laturalnice si de prea mica insemnatate, de care ar trebui sa ma ocup numai in timpul liber, cand nu am altceva mat bun de facut. Scurt vorbind, daca dragostea lui Dumnezeu se cunoaste dupa implinirea poruncilor Lui, asa cum spune si Mantuitorul: „Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele”, iar eu nu numai ca nu pazesc poruncile Lui, ci imi dau prea putina silinta sa le implinesc – atunci trebuie sa trag incheierea ca eu nu-L iubesc pe Dumnezeu. Aceasta o intareste si Sfantul Vasile cel Mare, cand spune: „Dovada ca omul nu-L iubeste pe Dumnezeu si pe Hristosul Sau este faptul ca el nu-I implineste poruncile”.

Nu am dragoste pentru aproapele, caci departe de a ma hotari, potrivit Evangheliei, sa-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici macar cinstea, fericirea, linistea, in folosul fratelui meu. Daca l-as iubi ca pe mine insumi, asa cum porunceste Evanghelia, atunci nenorocirea lui m’ar durea si pe mine, iar fericirea lui m’ar umple si pe mine de bucurie. Pe cata vreme eu, dupa ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu ma intristez, nu-mi frang inima de durere, ci stau nepasator si – ceea ce e o vina si mai mare – simt parca o placere cand aud astfel de istorisiri, iar pe deasupra, eu nu acopar cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci raspandesc vorba despre ele si le osandesc. Bunastarea, cinstea si fericirea lui nu ma inveselesc, ca si cum ar fi ale mele proprii ci – ca orice lucru cu desavarsire strain de mine – ele nu trezesc in sufletul meu nici un simtamant de bucurie; dimpotriva, ele starnesc in inima mea un fel de zavistie sau chiar dispret.