Aceste imagini ale lui Iisus, având ea element constant vecinătatea apei, preced în Evanghelia de la Ioan episodul întâlnirii cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob. Discuţia cu această femeie este prilejul tăgăduirii ”apei celei vii”, din care cel ce va bea nu va mai înseta în veac şi care se va face „izvor de apă curgătoare spre viaţăveşnică” (Ioan 4, 14). Dacă celor ce se botezau Hristos le era aproape, ieşind în întâmpinarea căutării lor, la fântâna lui Iacob Mântuitorul face o făgăduinţă, iar la scăldătoarea Betezda El săvârşeşte o minune consemnată în capitolul al cincilea al Evangheliei lui Ioan, dezlegând un om din legătura păcatului şi a stricăciunii. Reluând firul simbolurilor, să ne gândim la aceşti căutători de apă: cei ce veneau să se boteze căutau să se spele cu acea apă,deci să se atingă de ea; femeia samarineancă dorea să bea, adică să se împărtăşească de acea apă; slăbănogul năzuia să se scufunde, aşadar să cunoascărevărsarea, profunzimea, preaplinul apei cu întreaga sa fiinţă. Gradul în care căutau apa era diferit, de aceea şi Mântuitorul a răsplătit căutarea lor în moduri diverse. Înainte de a atinge punctul culminant al acestui urcuş simbolic, Evanghelistul mai consemnează o întărire a făgăduinţei făcute samarinencei: „Cel ce crede în Mine niciodată nu va înseta”(Ioan 6, 35). Abia în capitolul al şaptelea al Evangheliei sale Sfântul Ioan oferă sensul explicit al simbolului apei, spre care ne-a călăuzit până acum, consemnând cuvintele Mântuitorului şi tălmăcindu-le: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 37-39).
