Gândindu-ne la faptul că această duminică este marcată în conştiinţa Bisericii de cinstirea sfintelor icoane, descoperim încă un sens al sărbătorii de astăzi şi, pornind de la el, o altă dimensiune a Postului Mare. Dacă revedem parcursul liturgic al acestei prime săptămâni de post observăm că prima paremie din Cartea Facerii citită luni seara la vecernie vorbeşte despre primele trei zile ale creaţiei lumii. În prima zi a Creaţiei Dumnezeu spune: „Să fie lumină!” Paremia se opreşte însă la ziua a treia, înainte de crearea luminătorilor, făcuţi de Dumnezeu abia în ziua a patra. Aşadar, lumina primelor trei zile ale Creaţiei şi cea cu care începe Sfântul şi Marele Post este alta decât cea a soarelui, este lumina Feţei lui Dumnezeu care se revarsă peste lume. Iată, deci că postul stă sub semnul luminii.
Prima Duminică a Postului este o sărbătoare a acestei lumini, pentru că icoana este mărturia arătării lui Dumnezeu în Chipul Său, Iisus Hristos Cel întrupat. Fondul de aur al icoanei reprezintă lumina pe care Dumnezeu o revarsă în lume prin Fiul Său făcut om, iar sfinţii pictaţi în icoană sunt transfiguraţi de această lumină. Străbătând veşmintele şi înconjurând ca o aureolă chipurile sfinţilor, această lumină pune în evidenţă chipul dumnezeiesc întipărit în ei. Icoana îl înfăţişează, astfel, pe omul curăţit, în firea restaurată, ajuns la asemănarea cu Dumnezeu.
Teologul Paul Evdokimov scria: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să-I contemple Faţa în orice faţă omenească. Rugăciunea desăvârşită caută prezenţa lui Hristosşi o recunoaşte în fiecare fiinţă umană. Unica imagine a lui Hristos este icoana, dar ele sunt nenumărate, ceea ce vrea să spună că orice faţă omeneascăeste şi o icoană a lui Hristos. Atitudinea rugătoare o descoperă.”
Omul este, aşadar, o icoană. Este motivul pentru care diaconul sau preotul cădeşte atât icoanele, cât şi pe credincioşii aflaţi în biserică. Omul poate face ca acest chip sfânt dăruit de Dumnezeu să fie desfigurat de păcat sau, dimpotrivă,strălucitor până la asemănarea cu El. Privind cu atenţie modul de reprezentare a sfinţilor din icoanele ortodoxe observăm că aceştia sunt subţiaţi, alungiţi, parcă într-o întindere permanentă spre Dumnezeu şi încercând să facă tot mai mult loc luminii, pentru ca aceasta să strălucească prin ei. Atitudinea lor se prelungeşte în viaţa noastră sub forma postului. Prin post trupul şi sufletul nostru se curăţesc de păcate şi patimi, firea se „subţiază”, se spiritualizează şi se limpezeşte, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată străbate şi viaţa noastră. Iată că, pe lângă faptul că este un mijloc de purificare şi spiritualizare, postul înseamnă şi iluminare. Revenind la paremia amintită şi gândindu-ne că Postul Mare este numit şi Postul Paştilor, vedem că la ambele capete ale acestui post se află lumina: la început lumina pe care Dumnezeu a revărsat-o peste lume, la sfârşit lumina care izvorăşte din mormânt. Între aceste două repere postul apare ca un drum al nostru prin lumină, pe parcursul căruia viaţa noastră se curăţeşte, se transfigurează şi se umple de strălucire, pentru ca şi noi, asemenea sfinţilor din icoane, să ne putem îmbrăca în lumina Învierii lui Hristos. Aşa cum soarele a fost creat după trei zile, în acelaşi fel Hristos răsare din mormânt după trei zile pentru a fi noul soare al lumii, care, împreună cu El, iese din întunericul morţii. Învierea descoperă sensul lumii, care nu se mai îndreaptă spre moarte, ci spre transfigurare, pentru a se împlini în lumina care va cuprinde „şi cerul şi pământul şi cele dedesupt”. În aşteptarea acestei preschimbări postul este starea noastră de normalitate: înfrânarea de la rău, săvârşirea de fapte bune, asceza, trezvie, dar mai ales rugăciunea curată şi neobosită, prin care inima noastră devine sensibilă la manifestarea luminii lui Dumnezeu.
