Pilde si povestiri Ortodoxe

 

Sfânta Treime

Un om simplu călătorea
pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot.Vorbind
ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:

– Cuvioase părinte, nu pot
înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una
singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane
unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu
cealaltă?

– Fiul meu, îi răspunse cu
răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândi­rea noastră
păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de
priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de
foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să
spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, lisus Hristos, Ce a
venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate.
Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să
zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte
mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu
lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru
şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre
fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh
sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne
închinăm.

Omul, ca şi toate celelalte
vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa
infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea
sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă
oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că
nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai
târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că nu
mintea şi nici pute­rea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.

„Nădejdea mea este
Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este Duhul
Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie! ” (Sfântul Ioanichie)

Cele patru piersici
O dată, un ţăran a
vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa
la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la
câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi
să-şi împartă ziua cum cred ei de cuvi­inţă. Seara
însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi
l-a întrebat pe cel mai mare:- Spune-mi, ce-ai făcut cu
piersica ta?- Ce să fac, tătucă, am
mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi,
sâmburele, 1-am plantat în spatele casei, am udat locul şi
nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi
roditor.- Bine ai făcut, băiatul
tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise
celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?- Am mâncat-o. A fost atât de bună,
coaptă şi fragedă…- Şi apoi?- Păi, am aruncat sâmburele
şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.- Fiule, zise atunci omul cu
întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că
„lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă”.
Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? – 1-a întrebat
ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.- Nu ştiu.- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?- Am vândut-o. M-am dus cu ea în
târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!- Fiule, tu sigur o să ajungi
mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în
viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.În sfârşit, ţăranul
1-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.- Dar ţie ţi-a
plăcut piersica?- Nici eu nu ştiu,
tătucă.

– Cum, şi tu ai vândut-o?

– Nu, tată. Eu m-am dus în
vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o
lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl
şi-a luat copilaşul pe genunchi şi I-a spus:

– Nu ştiu ce te vei face tu
în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi
un bun creştin şi asta e tot ce contează.

„Lăsaţi copiii să
vină la Mine!”(Sfânta Scriptură)

Casa Domnului
Într-o seară de iarnă, o
tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist
şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa
în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această
situaţie, se apropie încet şi întrebă:.- Mamă, de ce plângi?- Fata mea, sunt zile grele nu mai
avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta
frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai
mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din
acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi
să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi
ca vai de ea.- Dar, mamă, nu
locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom
muta?
Miraţi de credinţa copilei
şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles
că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice
fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa
nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul
spinos al vieţii e străbătut mai uşor.
„Precum meşterul aruncă
aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa
prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu
lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până
ce se curăţă şi se lămuresc.””De aceea, o astfel de cercetare a
lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.” (Sfântul Ioan Gură de
Aur)
Cerul pământul şi lumea
Într-o zi, un om simplu, cunoscut
pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:- Cum faci tu de eşti
totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut
supărat.- Foarte simplu – a răspuns
celălalt, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc
întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de
bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte
şi de Judecata de Apoi. în cele din urmă, privesc în jurul meu lumea
întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la
viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care
suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea
decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta, în felul acesta mă
bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.Bunătatea izvorâtă din
dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul
celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în
sufletul celui care dăruieşte cu drag.”Cine este bun mai bun
să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel
care e încă în ispite. ” ( părintele Paisie Olaru )
Al patrulea mag
Există o poveste tare veche,
care spune că, de fapt, au fost patru magi doreau să se închine
Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce
avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir,
un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar
Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl
aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe
care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat
safirul pentru a-1 îngriji pe bolnav până ce se va
însănătoşi complet. Toate acestea 1-au întârziat. Când a ajuns
la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu
s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de
steaua ce-1 ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au
găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi
copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre
Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat
încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-1 omorî. Femeia
îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului
necruţător rubinul şi i-a spus:- Lasă copilul să
trăiască şi îţi voi da această piatră
scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.Ademenit de nestemată,
soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie
i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi
recunoştinţă. >Acesta s-a hotărât să-L
caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat
şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără
nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina,
Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în
sfârşit, ştie unde îl poate găsi, s-a grăbit spre ludea.
Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este
răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre
locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe
Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta
timp. însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau
în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:- Dacă îi daţi drumul
fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde
şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult
lăsând fata liberă.Lacomi, soldaţii au luat
perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de feri­cire, nu
ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul,
rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se
grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să
se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar.
Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el
şi i-a spus:- În sfârşit, ai venit. Tu
mi-ai adus cele mai frumoase daruri …- Bine, dar nu mai am nimic, ce
Ţi-am adus eu? – a întrebat mirat magul.- Tot ce duceai cu tine ai dat
celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la
Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela
care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.Cine nu caută nevoile
celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţu­mire
şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii
mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.”Să dorim binele
fraţilor noştri şi mântuirea tuturor oamenilor mai mult decât pe
a noastră. ” (Sfântul Teodor Studitul)
Comorile fiecăruia
Plimbându-se
prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a
început a se lăuda cu averile lui:- Vezi tu livada de pe deal? E a
mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele.
Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de
jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.- Dar acela? – 1-a întrebat
ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi
cerul este al tău. Acela este al meu – a mai spus ţăranul
şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-1 pe boier
mirat şi cu ciudă în suflet.”Cel ce s-a născut
înţelept poartă bogăţia cu el. ” ( Sfânta
Scriptură )
O mână de ajutor
În timpul unei campanii militare,
un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament.
Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un
stâlp greu, căzut peste şine. Alături, caporalul striga la ei,
ocărându-i pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om 1-a
întrebat:- De ce nu-i ajuţi şi
dumneata?- Eu sunt caporal, eu supraveghez
şi comand. Ei trebuie să muncească!Străinul nu a mai spus nimic,
dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la
cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului. După scurt timp, au
reuşit să elibereze şinele. încântaţi de reuşită,
soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina
să plece, i-a mai spus caporalului:- Dacă va mai fi nevoie,
să mă chemaţi şi altădată!- Da?! – zise în batjocură
caporalul. Dar cine eşti dumneata?- Sunt generalul acestei divizii
…”Nu trebuie să ne
îngrijim de ale noastre, ci de ale altora. ” ( Sfântul Ambrozie )
Sfânta simplitate
Un preot de la ţară,
mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa
spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:- Duminică, la slujbă,
am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am
vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să
vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles
din ce-am spus eu la predică?- Părinte, i-a răspuns
cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă
întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece
prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar-
de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi
fru­moase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei
tale, dar simt în suflet căl­dura Duhului Sfânt, Care mă
curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta
curăţă pânzele mele.Tare mulţumit a plecat
preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi
cu sufletul.”La Dumnezeu ajungem
printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a
gândi.”(Christos Yannaras)
Sfintei Spovedanii
Discutând
despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:- Părinte, eu cred în
Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau
la spovedanie de mult timp şi mi cred că este neapărat să
mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.- Fiule, îi spuse atunci
călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă.
Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă
călugărul a continuat:- Spune-mi, porţi toată
ziua această cămaşă?- Da, răspunse omul.- Dar două zile, o
porţi?- S-ar putea.- Dar o săptămână
sau o lună, o porţi?- Nu, părinte,
bineînţeles că nu.- De ce? – îl mai întrebă
călugărul ca şi când nu ar fi priceput.- Fiindcă se
murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o
iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.- Păi, vezi, fiule! Aşa
cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie
spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se
„murdăreşte” de păcate şi răutate şi
cum 1-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe,
prin dragostea şi harul Domnului?!”Intră în Biserică
şi te căleşte! Aici nu se trage la judecată, ci se dă
iertarea păcatelor. ” ( Sfântul Ioan Gură de Aur )
Sfânta Cruce
Se povesteşte că Sfânta
Elena, mama Sfântului împărat Constantin cel e, a poruncit să fie
făcute săpături pe Muntele Golgota, unde s-au descoperit trei
cruci. Pentru a afla care este Crucea pe care a fost răstignit
Mântuitorul, a fost adusă o femeie bolnavă şi i s-a spus să
atingă pe rând crucile. Aceasta a atins prima cruce, apoi pe a doua, iar,
când s-a atins şi de a treia cruce s-a vindecat pe loc de boala ce o
chinuia de multă vreme, în felul acesta, Sfânta Elena a ştiut care
este Craca Mântuitorului şi care sunt cele două cruci pe care au fost
răstigniţi tâlharii. Crucea Sfântă se mai păstrează
şi astăzi într-o biserică din Ierusalim, săvârşind
fără încetare minuni în trupurile şi în sufletele celor ce vin
şi se închină în faţa ei cu sinceritate şi cu
credinţă.”Mântuitorul a ales Crucea,
fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârşit
îmbrăţisându-ne. ” (Sfântul Atanasie cel Mare)
Dragoste de mamă
O tânără
domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază.
Avusese o zi grea, cu multe probleme şi acum era obosită şi
supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i
iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca
orice mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei
şi a căutat să o liniştească.- Mai lasă-mă în pace,
mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu două?Nici nu ştii despre ce-i
vorba.- Dar îmi poţi povesti – i-a
răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea ajuta…- Cu ce să mă
ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi
sfaturi. Lasă-mă în pace! – a mai strigat tânăra fată
şi a plecat în grabă, trântind uşa.Spre seară, când s-a mai
liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de supărarea
pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă
însă, şi-a găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa
ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit.Dar ea murise, murise de
inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au
urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi
ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: „Lasă-mă
în pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama
murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o
iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei, de
dragostea ei – dragoste de mamă.”După Dumnezeu, nu iubesc pe
nimeni atât de mult ca pe mama.” (Fericitul Ieronim)
Vinovatul dovedit
Demult, trăia într-un sat un
brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că
sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase
de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce
să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată,
fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus
degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul
înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.N-au trecut nici două ceasuri
şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a
ameninţat:- Dacă este adevărat ce
spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la
închisoare.- Să-mi fie iertat – zise
ţăranul – dar sunt nevinovat.- Cum îndrăzneşti
să minţi? -sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat
aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie
să-1 închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să
mă păcălească!- Aşa este, omule? – spuse
atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?- Al meu este, însă,
vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am
cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru
greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar
pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care – zice el – are 1 kg. Acum,
dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?Auzind una ca asta,
judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr,
aceas­ta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a
ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela
oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi
făcut exact ca el.Cel ce vrea să înşele,
singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala
sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă
şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.”Cu nimic nu-L mânii pe
Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe
cineva.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Omul milostiv
Într-o şcoală de la
ţară, la ora de religie, un copil 1-a întrebat pe preot, care le
vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem
neapărat ca să ne mântuim. – Părinte, dar eu, care sunt
sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie?
Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă
inimă, dar aşa…- Fiule, nu asta înseamnă
milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am
văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând
până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură
de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un
călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu 1-a putut
ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit
şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a
lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni
se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat.
Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi
celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât
poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.”Cu un bănuţ
dăruit, poţi cumpăra cerul.Nu fiindcă cerul ar fi atât
de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai
nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă
rece!” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Ceasul mântuirii
Într-o mănăstire
aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia
odată, un călugăr bătrân, căruia I se dusese vestea
pentru înţelepciunea sa. Într-o dimineaţă, a venit la el un
tânăr şi l-a întrebat:- Sfinţia ta, am auzit
că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară
rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul
vieţii. Dar, părinte, cât trebuie noi să ne căim?- Fiule, este de ajuns dacă
te căleşti o singură clipă, înaintea morţii.- Atât de puţin,
părinte?- Da, fiul meu!- Dar, de unde să ştiu
eu când se apropie ceasul acela?
– Moartea poate veni oricând, aşa
că aşteapt-o pregătit, în orice moment să te poată
găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.
Dumnezeu este bun şi
iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi
caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o
viaţă frumoasă şi de liniştea sufle­tului. Dar, mai
mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa
veşnică.”Neştiind locul şi
vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi oriunde
şi oricând.” (Fericitul Augustin)
Nemurirea sufletului
Într-o şcoală, la ora de
religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Văzând
chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas mare de
masă şi îl arătă tuturor:- Vedeţi cum merge acest
ceas? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul ticăie
şi rotiţele lui se învârt.După aceea, a pus ceasul pe
catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi a scos
mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.- Vedeţi, chiar dacă am
scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot
aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după
moarte, continuă să trăiască. Sufletul este nemuritor
şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nos­tru, ci
şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă
murdăriţi hainele sau să nu vă răniţi
lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca
nici sufletul vostru să nu se „murdă­rească” de
păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă.
Sufletul trebuie să fie me­reu curat, fără răutate şi
fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina
binecuvân­tată a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele
noastre pot iubi şi pot fi iubite.”Sufletul trăieşte
veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui
Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarăşi se va uni cu
trupul. „(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Tatăl
În timp ce mâncau, un
ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:- Ştiţi voi,
băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută
această mămăligă?- Da, sigur că da! – a
răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară. Râzând de el, cel
mijlociu îi spuse:- Nu-i adevărat! Mălaiul
e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din
pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia 1-au
făcut.- Nu
ştiţi nimic! – zise şi cel mai mare dintre băieţi.
Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din
pământ şi că ploaia 1-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi
dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar
noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut:
Dumnezeu!Oare avea dreptate vreunul dintre
copii? Nu, nici unul!Tatăl lor a arat şi a
semănat pământul, a cules porumbul, 1-a măcinat la moară
şi a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg
pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit, dar s-a şi rugat.
Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a şaptea a
fost la biserică s§ se roage pentru sănătate şi spor în
casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă şi de
familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga şi
1-a blagoslovit cu o recoltă bogată şi, pe drept cuvânt, meritată.
Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl
făcea pentru ei …Cu banii câştigaţi atât
de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu
fac astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii
şi fiicele lor să aibă de toate.Dacă toţi copiii ar avea
grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi
mulţumiţi. Dar, dacă toţi copiii ar avea grijă, în
primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care 1-au primit de la părinţi,
adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi
fără păcat, atunci toţi părinţii ar fi, cu
siguranţă, fericiţi.”Cinsteşte pe tatăl
şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi
să trăieşti pe pământ!” (Sfânta Scriptură – Cele
zece porunci )
Păcatul cel mai mare
O dată, un călugăr
a fost întrebat:- Părinte, care este cel mai
mare păcat?- Sinuciderea este, fără
îndoială, cel mai groaznic păcat. Nimeni nu are dreptul să
îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar
dacă, în viaţă, ne încearcă mari greutăţi sau
deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a trece peste ele, iar
prin rugăciune şi căinţă, toate vor părea mai
uşoare.Iuda a fost cel care s-a rupt de
Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat, inima lui s-a
îndepărtat de Dumnezeu şi locul dragostei şi al voinţei a fost
luat de nechibzuinţă. încrederea dată de credinţă a
dispărut. Mai întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a
trădat, pentru ca, în final, să îşi ia viaţa, ca semn al
ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât din deznădejde, ci din
ură. Şi, de aceea, sinuciderea este cel mai mare păcat.Inima ta trebuie să
trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să
fie omorâtă. Chiar şi cel mai păcătos om nu trebuie să
cadă pradă deznădejdii, ci să aibă încredere în mila
şi bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de
necazuri, ci se condamnă singur la neputinţă,
nemeritându-şi astfel mântuirea. A-ţi lua viaţa nu este eroism,
ci laşitate.Voi 1-aţi lăuda pe
căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-şi scufunde sin­gur
corabia, înecând tot ce este pe ea? Furtuni de păcate ne încearcă
şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să
renunţăm la viaţă? Să înecăm singuri tot ce e mai
bun în noi: speranţa, iubirea, dorinţa de viaţă? în nici un
caz. Cu atât mai mare este meritul celui ce reuşeşte în viaţă,
trecând peste obstacole şi greutăţi!”Cine nu crede că va
învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată
fiinţa sa se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va
păsa prea mult de faptele bune. Credinţa în înviere este
adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile şi cu
greutăţile vieţii. Nici un om nu trebuie să
deznădăjduiască. „(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Gândul cel bun
Îndreptându-se
spre casă, un ţăran a găsit la marginea drumului, pe câmp,
sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-1
ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-1 vedea
nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga
şi s-a aplecat să ia sacul.Dar, deodată, s-a oprit,
amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în
sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi
continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi:- Mulţumesc, Doamne, că
mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu
porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu
siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult
deodată şi se va întoarce după sac. Dacă 1-aş fi luat
nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.”Mă străduiesc
să am un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
oamenilor.”(Sfânta Scriptură )
Cei trei prieteni
Se povesteşte că un om a
fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a
scăpa de pedeapsă, cineva trebuia si depună mărturie
că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi
avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el
la judecător şi să-1 scape astfel de pedeapsă. A doua zi,
primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea 1-a urmat
până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi
a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul
contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi
1-a salvat, redându-î astfel libertatea.La fel se întâmplă cu fiecare
dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care
ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt averea
noastră, rudele noastre şi toate faptele bune pe care le-am
făcut, însă, când murim, realizările noastre, fie ele cât de
mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne
urmează până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în
lumea aceasta. Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele
ce ne urmează şi dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu
adevărul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este dată
de faptele bune pe care le-a făcut.”Ceea ce are omul dumnezeiesc
în el este putinţa de a face bine.” (Sfântul Grigorie de Nazianz )
Raiul şi iadul
Se spune că, demult, un
războinic s-a întâlnit cu un călugăr şi 1-a întrebat:- Cum poate să existe rai
şi iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva să-mi
arate raiul şi iadul?- Dar tu, 1-a întrebat
călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în
faţa mea decât un caraghios?Soldatul mâniat a scos imediat
sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a spus:- Vezi, aşa se deschid
porţile iadului!Înţelegând lecţia
dată, războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat
respectuos.- Vezi, i-a mai spus
călugărul, aşa se deschid porţile raiului!”Cel ce uită de iad, va
ajunge acolo. ” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Ecoul vieţii
Aflându-se în
excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de
la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele
său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: „Te
urăsc!” Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: „Te
urăsc, te urăsc …!”.Speriat,
copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată
păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el
că-1 urăşte. Au mers împreună la locul cu pricina, unde
tatăl i-a spus fiului său:- Aici erai când ai auzit că
cineva te urăşte?- Da!- Ia spune-i că-1
iubeşti!- Te iubesc! – a strigat copilul
şi, de îndată, văile i-au răspuns: ‘Te iubesc, te iubesc!
…”- Ţine minte, i-a mai zis
tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om
rău, numai rău­tate vei întâlni, dar dacă eşti om bun
şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei
găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de
către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu
uiţi asta!”Când un străin bate,
caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl
întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe
cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit,
îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat,
dragostea.”(Sfântul Ambrozie )
Puterea Sfintei Cruci
Un tânăr dornic de
aleasă învăţătură s-a dus odată la o
mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân
călugăr:- Părinte, daţi-mi,
vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum
trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce
trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste
lucruri!Călugărul i-a spus
că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă,
însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce
pe care i-a întins-o tânăru­lui. Văzându-1 mirat, i-a spus:- Fiule, crucea este cea mai de
seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului.
Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseam­nă
să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru
oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire,
adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea,
poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De
aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti
celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie
şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai
ales, dragoste.

Doreai o carte
pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei
învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în
schimb, crucea – o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei
învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.

„Crucea, izvor de
tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului
meu.”(Acatistul Sfintei Cruci)

Răsplata
Într-un sat de
munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât de luncilor era
omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat
degeaba şi tot nu s-ar fi plictisit. Numai că, într-o
după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:- Tată, am văzut pe
uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete
noi, foarte frumoase. Aş vrea şi eu aşa ghete.- Măi băiete, i-a
răspuns omul, dacă ai munci şi tu cât de puţin,
ţi-aş da banii, dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept?N-a mai spus nimic copilul, dar a
plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea ghete, aşa că,
a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar
şi de data aceasta părintele 1-a refuzat.Când a venit şi a treia zi
să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:- Uite, măi băiete
-văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, în
grădină. Dar, în pod, e o grămadă de grâu ce trebuie
vânturat, că altfel se umezeşte şi se strică. Pune mâna pe
lopată, vântură tu grâul şi pe urmă vino aici
şi-ţi dau bani să-ţi cumperi ghetele.N-a mai putut băiatul de
bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea inima la
muncă. Aşa că s-a culcat pe un braţ de fân, a tras un pui
de somn, după care a alergat în curte, strigând:- Gata, tătucă, am
vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii?- Nu! – a răspuns omul
categoric. Ţi-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vre­mea.
Treci în pod şi fă ce ţi-am spus!A plecat iar băiatul, dar nu
putea înţelege de unde ştia tata că el nu vânturase grâul.
Probabil că 1-a surprins dormind şi nu 1-a trezit, că altfel im
se poate… Aşa că, după ce s-a urcat iarăşi în podul
casei, s-a pus la pândă în loc să aibă grijă de grâu. A
stat el preţ de jumătate de ceas, cu ochii aţintiţi spre
tatăl său, care muncea de zor în curte, şi, socotind el
că-i de ajuns, se duse iarăşi în grădină.- Tată, am terminat toată
treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai banii?- Măi băiete, după
ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu
ţi-e ruşine? Să ştii că, dacă nici de data asta
nu te duci în pod şi nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o gheată.
Ai înţeles?Când a văzut băiatul
că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe lopată
şi a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în
grămadă, a găsit ascun­să în grâu o pereche de ghete noi
nouţe, exact aşa cum îşi dorea el.De bucurat, s-a bucurat, cum era
şi de aşteptat, dar, în acelaşi timp, îi crăpa obrazul de
ruşine pentru minciunile sale de mai’nainte. Fără să-1 mai
pună nimeni, a vânturat tot grâul, după care s-a dus şi în
grădină să îşi ajute tatăl. Acum simţea, într-adevăr,
că merită ghetele, dar, mai mult decât atât, simţea cât de bine
este să fii alături de părinţi şi să îi
ajuţi.”Creşteţi-vă copiii
în învăţătura şi înţelepciunea Domnului! ” (
Sfânta Scriptură )
Suflet întunecat
Într-o iarnă grea, un călugăr
a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să
vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la
pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un
cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa
băiatului, 1-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:- Am găsit, nu departe de
aici, un cerb pe care frigul şi foamea 1-au răpus. Haide să îl
iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!Bucuros, omul
i-a mulţumit călugărului şi 1-a urmat la locul cu pricina.
Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind
între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la
timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult
decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort,
ucis de propria lui lăcomie.Văzând toate acestea,
călugărul îi spuse ţăranului:- Vezi tu, unii sunt asemenea
cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi
greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi
„îngheaţă” în atâtea necazuri. Aceştia uită de
Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o
trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufle­tul.
Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât
să le caute, însă alţii – vai de aceia! – sunt asemenea lupului.
Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate
acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru
ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este
„îngheţat” de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei,
căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de
greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de
plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău
de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de
sufletul îngenunchiat de plăceri.”Ispitele sunt de două
feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind
răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip
de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul
neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti
în situaţii înalte. „(Sfântul Vasile cel Mare )
Facerea lumii
Pe un drum de
munte, s-au întâlnit doi ţărani. Unul dintre ei, mai
răutăcios, 1-a întrebat pe celălalt:- Am auzit că mergi des la
Biserică şi că te rogi mult. Dar de unde ştii tu că
există Dumnezeu?Ca şi când nu 1-ar fi auzit,
celălalt ţăran 1-a întrebat la rândul său:- Spune-mi, crezi că vitele
noastre au fost astăzi la păşune?- Da, cu siguranţă,
priveşte pământul moale, este plin de urmele lor!- E, acum priveşte şi tu
soarele ce tocmai a răsărit peste dealuri, priveşte pădurea
înverzită din faţa noastră, priveşte-te pe tine şi pe
oamenii din jurul tău! Toate acestea sunt urmele mâinilor lui Dumnezeu
Atotputernicul şi Atotţiitorul. Cum să fi fost făcute toate
acestea, dacă nu din iubirea lui Dumnezeu, şi pentru ce să le fi
făcut El aşa cum sunt dacă nu tot pentru iubire? Mai încape
îndoială?”Unicul adevăr este
iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi
căldură, care inspiră şi călăuzeşte. Iubirea
este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului. Iubirea explică
lucrul mâinilor Sale.” (părintele Theoklitos)
A doua şansă
După ce a trăit o
viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el,
nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a
căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se
zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:- Iartă-mă, Doamne, am
greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă
Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine! în
timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:- Bucură-te omule! Dumnezeu
ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o
şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?- Sigur că da – zise omul cu
nerăbdare – sigur că m-am schimbat!- Bine! – a mai spus îngerul. Vezi
firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge
în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.Nespus de bucuros, omul a început
să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadu­lui, numai
că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că
firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să
nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se
atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din
flăcările iadului.- Ce faceţi?! – strigă
omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul
şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?!
– ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu
picioarele, în clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.- Of, îngerule, uite ce mi-au
făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir,
ca să scap odată de aici!- Nu se poate! – i-a răspuns
îngerul.- Cum aşa? Doar n-am nici o
vină, firul s-a rupt din cauza lor!- Ba nu, firul s-a rupt din cauza
ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi
putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul
lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că
te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele
tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi
rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.în viaţă nu va
reuşi cel tău, cel zgârcit şi interesat doar de propria
persoană. Poate că va strânge averi, dar m sufletul său cu ce se
va alege?Dar cel ce îi ajută mereu şi
cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti,
devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte
pentru oameni.”Nu fi iubitor de sine şi
vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei
găsi în ceilalţi!”(Sfanţul Maxim
Mărturisitorul)
Copilul bine crescut
Într-un sat din câmpie, s-au
întâlnit la fântână trei femei. Două dintre ele nu încetau
să-şi laude băieţii. Cea de-a treia însă, nu spunea
nimic, cu toate că avea şi ea un băiat de care nu s-ar fi putut
plânge. Au luat cele trei femei câte o găleată cu apă şi au
plecat împreună înapoi, spre casă. Pe drum, s-au întâlnit cu cei trei
copii, care se jucau într-o livadă.- Ia uite-1 pe-al meu, a zis prima
femeie. E aşa de puternic.- Dar al meu, zise şi a doua,
e priceput la toate.Nici de această dată,
cea de-a treia femeie nu a spus nimic, însă copilul ei,
văzându-şi mama, s-a grăbit să vină şi să ia
el găleata. Ceilalţi doi băieţi au început să
râdă şi au rămas să se joace mai departe. Acum se vedea adevărul.
Din modestie, cea de-a treia femeie nu se lăudase cu feciorul său,
dar, în locul ei, vorbeau faptele…”Învaţă-te, fiule,
să fii totdeauna simplu şi fără răutate! ”
(Sfântul Efrem Sirul)
Timpul schimbării
La un bătrân
călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi
a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:- Părinte, sunt destul de
rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. îmi pierd uşor
răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele.
Am încer­cat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper
că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb,
nu-i aşa?- Nu – i-a răspuns
bătrânul. Vino cu mine!L-a dus pe tânăr în spatele
chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:- Vezi acest vlăstar,
ştii ce este?- Da, părinte, un puiet de
brad.-Smulge-1!Tânărul a scos
brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit
lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.- Acum, scoate-1 pe acesta.S-a muncit băiatul cu
pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la
urmă să-1 scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare,
călugărul i-a mai spus:- Smulge-1 acum pe acela.- Dar e destul de mare, nu pot
singur.- Du-te şi mai cheamă pe
cineva.Întorcându-se tânărul cu
încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu
multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-1 scoată.- Acum scoateţi bradul falnic
de acolo.

– Părinte, dar acela este un
copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-1 smulgem
din rădăcini, chiar de-ani fi şi o sută de oameni.

– Acum vezi; fiule? Ai înţeles
că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau
orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi
fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde
rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai
mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate
şi singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor,

dar fereşte-te să
laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet,
căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-1 scoată. Nu amâna
niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în
viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

„Degeaba tăiem crengile
păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân
rădăcinile care vor creşte din nou.”(Sfântul Grigorie Dialogul )

Sabia şi coroana
Demult, un mare împărat a
vrut să încerce înţelepciunea copilului său, moştenitorul
tronului, şi a aşezat pe o masă coroana şi sabia lui.
Chemându-şi fiul, i-a cerut să se gândească bine şi să
aleagă ce îi este mai de folos în viaţă. Băiatul a ales
sabia.- De ce tocmai sabia, 1-a întrebat
regele?-Pentru că prin sabie, pot
câştiga şi păstra coroana.- Aşa este, fiul meu, ai
făcut b alegere bună. însă ţine minte: la fel este şi
calea pe care trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau
ţăran de rând: Calea Crucii, a jertfei, a dăruirii de sine.
Crucea este singura armă pe care o poţi folosi în viaţă, în
războiul de toată vremea, războiul cu diavolul, cu ispitele, cu
neputinţa şi cu tine însuţi. Credinţa înseamnă
luptă. Tu ai sabia prin care poţi cuceri şi păs­tra
coroana, însă Crucea o avem cu toţii şi numai prin ea putem
primi şi păstra Cerul în sufletele noastre. Să nu uiţi
asta, fiul meu!”Calea lui Hristos este
Crucea de fiecare zi. . Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin
comoditate. ” (Sfântul Isaac Sirul)
Liniştea sufletească
La un dineu, se găsea,
printre musafiri, şi un ateu – om rău, lipsit de credinţă –
care 1-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:- De unde ştii tu că
Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi
ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?- Dar tu, îl întrebă la
rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în
ceaiul pe care îl bei acum?- Cum de unde? Simt gustul
zahărului.- Deci ştii că este
zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-1 vezi. E, tot aşa simt
şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de
păcate se simte izbăvit prin puterea Sfanţului Duh. Sfânta
Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce
nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.Dragostea nu o vezi cu ochii
trupului, ci cu ochii sufletului.”Când am ajuns la iubire, am
ajuns la Dumnezeu.” (Sfântul Isaac Sirul)
Viaţa
De mult, a
venit la un călugăr, un om tare necăjit şi 1-a întrebat:- Ce este rău cu mine? De ce
nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa
mea?Bătrânul călugăr a
luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate
cu apă, a pus-o în faţa omului şi 1-a întrebat:- Cum e această sticlă?- Este pe jumătate
goală!- Vezi, i-a mai spus
călugărul – eu o văd pe jumătate plină.În viaţă, trebuie
să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în
toate există ceva frumos; Dacă vom şti să privim natura,
vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti
să-1 privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi
dragoste.Privind astfel viaţa şi
oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai
buni.”Fii totdeauna cu Dumnezeu,
dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!”(Sfântul Ioan Gură de Aur )
Copilul şi preotul
Mergând prin parohia sa, un preot
l-a auzit pe un copil vorbind urât cu pri­etenii săi de joacă şi
înjurând. Oprindu-se, 1-a întrebat:- Dacă cineva ar vorbi în
limba engleză, ce ai crede despre el?- Că este un englez, a
răspuns băieţelul.- Dar dacă cineva ar vorbi în
limba spaniolă?- Ar fi un spaniol, desigur.- Nu crezi că este la fel
şi cu cel care vorbeşte „limba” lui Dumnezeu? Un
creştin spune doar lucruri frumoase şi folositoare. De la omul
rău, dimpotrivă, nu auzi decât vorbe urâte, înjurături şi
minciuni. Cum este sufletul omului, aşa sunt şi vorbele sale.Fii atent ce spui, fiindcă,
mai devreme sau mai târziu, vei ajunge între cei a căror limbă o
vorbeşti! Poţi ajunge între păcătoşi şi diavoli
sau între îngeri şi sfinţi.”Omul este o corabie
mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi
răutate, cărări bolnave şi prăpăstii
fără sfârşit. Dar tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi
îngerii, viaţa şi împărăţia Domnului, lumina şi
Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în
sufletul omului, sunt toate. ” (Sfântul Macarie)
Criminalul
La începutul primului război
mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni
nu reuşise să evadeze vreodată de acolo, în general, cei
trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri
deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare.
Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a
scăpat. Toată noaptea gardienii 1-au hăituit cu câini,
însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.Fugarul, obosit
după atâta goană, a văzut într-o poiană, o
luminiţă la fereas­tra unei case. Desigur că acolo putea găsi
ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia
mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc:
o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care,
de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica
încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul
palid şi slăbit al femeii.Parcă trezit dintr-un
coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se
sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o
fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că
soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că,
de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.- Lasă femeie, îi spuse
puşcăriaşul, o să te ajut eu.- Nu vreau să furi pentru
mine şi nici să sufere cineva nu doresc.- Nu-ţi face griji, nu va
suferi nimeni! – i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când
au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta 1-a întrebat
mirată:- Ce faci?- Lasă, ţi-am spus
că n-o să sufere nimeni. Vino!Intrând cu ea în clădirea
poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit
să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş
este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:- Femeia aceasta m-a găsit în
casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i
recompensa pusă pe capul meu, o merită!Cu lacrimi de
recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recom­pensă
foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva 1-ar putea prinde
şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful
poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care 1-a
trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.După câteva zile, însă,
femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a
povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de
bunătatea deţinutu­lui său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce
se apropia, directorul 1-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată
pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai
bine. Timpul a dove­dit că omul acela se schimbase cu adevărat,
căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.Oamenii trebuie să se ajute
unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi.
Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al
tău. Dacă un aseme­nea om – cu lanţuri la mâini şi la
picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o
groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât
mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la
Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem
face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se
ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-1 vedem.”Nu dărui celorlalţi
după cum merită, ci după cum au nevoie.” (Sfântul Ioan de
Kronstadt)
Taina Sfântului Botez
Într-o zi, un sectant, om
rătăcit de la dreapta credinţă, a vrut să-1 contrazi­că
pe un preot, spunându-i:- Chiar dacă în Biblie
Mântuitorul spune să ne botezăm, eu nu cred j că e bine
să-i botezăm pe copii, ci doar pe oamenii mari. Trebuie să
aştepţi ca cei mici să crească şi de-abia atunci
să îi întrebi dacă vor sau nu să fie botezaţi. Doar
aşa, ca oameni în toată firea, pot hotărî cu adevărat. Cum
puteţi voi, ortodocşii, să-i botezaţi pe copii?- Spune-mi, îi zise preotul,
după ce îl ascultă cu răbdare, ştiu că dumneata ai
copii; când erau mici, i-ai dus la doctor să îi vaccineze?- Da, îi răspunse omul.- De ce nu ai aşteptat
să crească şi să-i întrebi mai întâi dacă vor sau nu
să fie j vaccinaţi? – îl mai întrebă preotul pe om.- Fiindcă nu vroiam să
se îmbolnăvească şi ştiam că e bine pentru ei.- E, vezi, tot aşa şi
noi ştim că Sfanţul Botez este bun pentru copii şi nu avem
de ce aştepta. Aşa cum vaccinezi un copil micuţ, ca să nu
se îmbolnăvească trupul lui fragil, tot aşa îl şi botezi,
pentru a nu se „îmbolnăvi” sufletul lui tânăr. Prin puterea
Duhului Sfânt, prin harul Său, coborât astfel peste prunc, acesta e un om
nou, pregătit pentru o viaţă nouă şi luminoasă:
viaţa creştinească.Sectantul plecă ochii
ruşinat şi se îndepărtă, gândindu-se la cele spuse de preot
Deşi sunt unii care nu cunosc dreapta credinţă, sau ştiu
prea puţine, preotul îi poate învăţa, îi poate călăuzi
prin desişul acestei vieţi încărcate de greutăţi
şi păcate, scoţându-i la limanul mântuirii. Omul trebuie să
îşi asculte preotul, duhovnicul şi să se gândească la cele
spuse de acesta.”Turma lui Hristos se păstoreşte
cu fluier asul, nu cu băţul, adică cu blândeţe, nu cu
asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu
numai cu predica de la amvon.” (părintele Paisie Olaru)
Cele două vâsle
Demult, trăia un bătrân,
om cu fiica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând
călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu.- Într-o zi, în timp ce moşul
îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare
vâslă este ceva scris şi întrebă:- De ce ai scris pe o vâslă
„credinţă” şi pe cealaltă „fapte bune”?- Fiindcă acestea două
mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.- Nu cred că omul are nevoie
de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns
doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa:
dacă faci fapte bune, eşti de folos celorlalţi, dacă ai
credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.Bătrânul nu a spus nimic, dar
a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai
avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. în felul acesta a înţeles
tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat,
adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă
curată, adică încărcată de roadele bunătăţii
şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi
este şi viaţa.Credinţa fără
bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl
iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi
credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru
se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi
zbura!”În fapte se arată
credinţa. Credinţa fără fapte nu există. ” (Sfântul
Simeon Noul Teolog )
Sfânta Biserică
Dorind să-1 contrazică,
un necredincios îi spuse unui creştin:- Voi, creştinii,
spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te
mai duci la Biserică, să asculţi predica, când oricum îl vedem
peste tot.- Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu
credinţă îl văd peste tot şi prin toate, însă
priveşte! Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori
de apă, aceştia nu-ţi astâmpără setea şi, de
aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem la
Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi
setea trupului cu apa proaspătă şi rece a fântânii, noi ne
astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de
viaţă veşnică: Cuvântul lui Dumnezeu.”Biserica este o corabie, iar
creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt
izbăviţi din furtuna păcatelor. ” (Sfântul Nicodim )
Înţelepciunea
călugărului
Odată, un domnitor renumit
pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o
mănăstire retrasă, trăieşte un călugăr
bătrân, om de o rară înţelepciune, şi, dorind să
vadă el însuşi cât de adevărată este această veste, se
duse neîntârziat în acel sfânt lăcaş şi ceru să-1 vadă
pe călugăr.Când acesta veni supus şi
smerit, domnitorul, vrând să-1 încerce într-o situaţie mai puţin
obişnuită, îi spuse:- Părinte, pot să te
întreb ceva?- Desigur, Măria-ta,
întreabă-mă!- Vezi, deja te-am întrebat.- Iar eu deja ţi-am
răspuns.- Ce mi-ai răspuns?- Dar tu ce m-ai întrebat?Văzând înţelepciunea
acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp împreună cu
bătrânul călugăr, care, pentru poveţele sale, era mereu
preţuit şi cău­tat atât de boieri, cât şi de cei simpli
şi umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale folositoare, izvorâte
din credinţa şi înţelepciunea sa.”Înţelepciunea este izvor de
viaţă. (Sfânta Scriptură)
Trupul şi sufletul
Doi oameni stăteau de
vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă. Era mereu
preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi familiei sale.
După aceea, prietenul său 1-a întrebat:- Spune-mi, dacă ai avea doi
copii, dar 1-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-1 foamea,
ar fi drept?- Bineînţeles că nu, a
răspuns .bogătaşul.- Dar dacă 1-ai îmbrăca
tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi?- Ar fi, desigur, o nedreptate.- Şi atunci, dacă tu
singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi m felul
acesta?- Cum? – se indignă omul. Pe
copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste. De ce spui
aşa ceva?- Nu m-am referit la copiii tăi,
ci la alţi doi fraţi buni, de care tu ar fi trebuit să ai
grijă de-a lungul întregii vieţi: sufletul şi trupul tău.
Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi. Te ocupi doar de unul,
neglijându-1 cu totul pe celălalt.Aveţi haine frumoase şi
sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar sufletul de ce
are nevoie, nu vă întrebaţi? El nu poate purta decât haina
credinţei, de care tu nu te-ai îngrijit şi nu se poate hrăni
decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dragoste şi
milă. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul şi
sufletul sunt ca doi fraţi buni, de nedespărţit. Unul nu poate
trăi fără celălalt, îngrijeşte-i pe amândoi şi
atunci vei fi, cu adevărat, drept şi fericit. Fereşte-te să
fii asemenea păcătosului care trăieşte doar cu trupul în
timp ce sufletul îi este mort.”Nimic nu este mai mare ca
omul cu Dumnezeuşi nimic mai mic ca omul
fără Dumnezeu. ” (Sfântul Tihon )
Cine-i drept înaintea Domnului?
Demult, un om 1-a întrebat pe un
bătrân călugăr:- Părinte, cine-i drept
înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care
putea să zboare, să se înalţe singur în văz­duh. Este
acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinţilor?- Nu, fiule, nici vorbă!- Dar am auzit povestindu-se
şi despre un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta
drept înaintea lui Dumnezeu?- Nici acesta?- Dar atunci, cine este drept?- Este cel ce-şi duce
viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci
ne-ar fi dat aripi.Rostul nostru este de a fi buni
creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi văzduh
cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin
rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar
sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor
şi si? nu se afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat poţi
avea o viaţă curată. Doar aşa, te poţi chema bun
creştin şi poţi spera în mântuire. Cel drept se va
cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi
după traiul cumpătat. Iar acel om va fi drept şi înaintea
oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.”Îi cinstim pe sfinţi,
imitându-i. ” ( Sfântul Ioan Gură de Aur )
Căinţa păcătosului
La marginea unui râu, un
ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele] au,
deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în
braţe, 1-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca
şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu
până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele
stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, 1-a
împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios,
ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-1
arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a
prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a
început să ţipe şi să se zbată. Când să se
ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul
hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât
viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat
viaţa toc-1 mai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea
i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat
amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu
recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat
împreună spre sat. În sinea sa, omul ajurat să nu mai dorească
niciodată răul vreunui suflet.”Faptele săvârşite
de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai
presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este
duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele
dezinteresat. ” (Sfântul Atanasie cel Mare )
Minunea Naşterii Domnului
În seara de Crăciun, un
tânăr 1-a întrebat pe tatăl său:- Tală, nu înţeleg cum de
L-a născut Maica Domnului pe Mântuitor fără stricăciune,
fără durere? Duminică, la predică, părintele a spus
că trupul Maicii Domnului â rămas neatins de păcat, în mod
miraculos, atât înainte de Naştere, cât şi în timpul Naşterii
şi după aceea.- Băiete – i-a răspuns
tatăl – pentru Dumnezeu totul este cu putinţă. Naşterea
Mântuitorului este ceva miraculos, o minune unică. Mintea omului nu poate
cuprinde totul, dar ceea ce spui nu-i greu de crezut Uită-te la lumina
soarelui, care ajunge la noi prin fereastra închisă. Lumina trece prin
geam, dar strică ea geamul cu ceva? Tot aşa, Domnul Iisus, Lumina
Vieţii, S-a întrupat pentru noi, trecând prin trupul sfânt al
Născătoarei de Dumnezeu, fără stricăciune. Iar noi, la
rândul nostru, îl putem primi pe Iisus, în sufletele noastre. Chiar dacă
puterile trupului omenesc nu sunt prea mari, chiar dacă ascuţimea
minţii noastre nu este nici ea infinită, în schimb dragostea din
sufletele noastre poate cuprinde totul. Poate, chiar, schimba totul.”Maica Domnului nu L-ar fi
putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi
Cuvântul lui Dumnezeu în inimă.”(părintele Kailistos Ware)
Taina Sfintei Cununii
O femeie necăjită a
venit la un preot să-i ceară sfat:- Vă rog, părinte,
ajutaţi-mă cu un sfat. N-am înţelegere în casă.
Bărbatul meu cheltuieşte mai mult decât câştigăm. Uneori
bea, alteori ne certăm. Datoriile cresc, iar noi şi copiii trăim
tot mai rău.- Lasă femeie, o să
vorbesc eu cu el.După câteva zile, preotul se
întâlneşte pe drum cu bărbatul femeii şi îl întreabă:- Cum o mai duci, fiule?- Destul de
greu, părinte.- Dar, din câte ştiu eu,
femeia ta este harnică, nu?- Aşa e, părinte,
slavă Domnului, mi-a dat femeie bună, nu mă pot plânge.- Atunci, care este problema?-Încurcat, omul nu a mai ştiut
ce să răspundă, dar preotul i-a spus:- Vezi pasărea ce zboară
chiar acum pe deasupra casei tale?- Da, părinte.- Căsătoria este şi
ea, fiule, tot ca o pasăre, iar bărbatul şi femeia sunt cele
două aripi. Dacă nu bat amândouă odată aerul, pasărea
nu poate zbura. Oricât s-ar strădui una, fără ajutorul celeilalte
nu poate face nimic. Caută să îţi ajuţi nevasta şi
copiii, căci doar aşa te poţi numi om. Mulţumirea ta
depinde de mulţumirea familiei tale.Recunoscător pentru sfat,
bărbatul a plecat mai departe, iar, în gând, îi stăruiau cele spuse
de preot.”Dragostea toate le
îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte.” (Sfânta Scriptură)
Puterea rugăciunii
Într-o zi, s-au întâlnit într-o
bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de fru­museţea
cărţilor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut
seară. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au
început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi.
Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufun­daţi în
întuneric. Unul dintre ei zise:- Hai să ne rugăm. Să
spunem fiecare „Tatăl nostru” şi poate Dumnezeu se va
îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde.Ceilalţi doi au fost imediat
de acord. Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos
spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a
rugat şi al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te
impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar
lumina a rămas tot stinsă, în sfârşit, a început şi cel
de-al treilea să-şi spună rugăciunea. Doar că, în timp
ce rostea cuvintele cu smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a
ridicat de la masa unde se aflau cu toţii, a plecat încet, pe bâjbâite
spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat sigu­ranţa şi
s-a întors, în timp ce el îşi încheia rugăciunea, spunând
„Amin!”, întreaga încăpere fu inundată de lumină.
Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriţi, le spuse,
arătându-le Biblia de pe masă:- Mai devreme, citeam din Sfânta
Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune:
„Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe. „
Cele două grăunţe
Într-o zi, un ţăran
ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui
bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat
adânc sub brazdă:- Vezi tu, frate, zaci acolo
luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tân­jind după o
rază de soare, după lumină şi căldură. Eu,
frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.Dar, în clipa
aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a
înghiţit grăuntele rămas la vedere, în schimb, fratele său
de sub brazdă încolţi peste puţin timp şi, din micul
grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic. De-abia
acum, lumi­na şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat
bine. Cu vremea, spicul deveni copt şi roadă lui multă.Astfel, speranţa şi
smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, în timp
ce mândria 1-a costat scump pe primul. Greutăţile vieţii nu
trebuie să ne sperie şi să ne descurajeze, căci Dumnezeu
vede suferinţa şi credinţa noastră şi ne va
răsplăti negreşit. Cu speranţă şi rugăciune,
putem trece peste orice obstacol al vieţii, însă cei a căror
inimă este plină de ei înşişi, în care nu mai este loc
şi pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranţă
şi încredere, aceia sfârşesc, asemenea primului grăunte, în
ghearele păsării negre – diavolul.”Dumnezeu stă împotriva
celor mândri, iar celor smeriţi le dă har.(Sfânta Scriptură)
Cheia potrivită
La un călugăr a venit o
femeie să-i ceară ajutorul, fiindcă nu avea înţelegere în
casă.- Ce-ai făcut în această
situaţie, a întrebat-o călugărul?- Am încercat să-mi conving
bărbatul, certându-1.- Când aţi avut iar probleme,
ce-ai mai făcut?- Acelaşi lucru, i-a
răspuns din nou femeia. I-am reproşat şi 1-am certat. Şi defiecare dată am făcut la
fel.Atunci, călugărul a scos
o grămadă de chei şi dându-i una femeii a rugat-o să
deschidă uşa din faţa lor. A încercat femeia, dar,
nepotrivindu-se cheia respectivă, i-a cerut călugărului
altă cheie.- Poate n-ai ştiut cum
să deschizi, i-a spus călugărul, mai încearcă!Dar oricât s-a străduit femeia,
nu a putut deschide.- Părinte, daţi-mi
toată grămada de chei şi aflu eu care-i cea potrivită – 1-a
rugat aceasta. Privind-o cu căldură, duhovnicul i-a răspuns:- Acum înţelegi ce-am vrut
să-ţi dovedesc? Cum nu poţi tu deschide acea uşă cu o
cheie nepotrivită, oricât ai încerca, tot aşa nu poţi deschide
sufletul bărbatu­lui tău cu aceeaşi vorbă de ceartă cu
care încerci mereu. Caută cheia potrivită şi, dacă o vei
găsi, sigur vei putea deschide!”învăţăturile
date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când
învăţăturile primite în suflet cu plăcere şi cu
bucurie rămân de-a pururi. „( Sfântul Vasile cel Mare )
Cei doi vecini
Un ţăran cam rău la
suflet a găsit într-o zi pe păşunea sa vaca vecinului. Mânios,
omul a luat animalul la bătaie, după care 1-a legat şi 1-a dus
înapoi, spunându-i vecinului său:- Dacă mai găsesc o
singură dată vaca ta la mine-n grădină, să ştii
că o bat şi mai rău, ai auzit?A doua zi
însă, vecinul cel dintâi găsi şi el, în bătătura sa,
două oi ale celuilalt, ce se strecuraseră printr-o spărtură
a gardului. S-a apucat omul şi a reparat gardul, după care a luat
frumos oile şi le-a dus stăpânului lor, celui crud, spunându-i:
– Am găsit la mine-n curte
două dintre oile dumitale. Le-am adăpat şi ţi le-am adus
acasă. Dacă am să le mai găsesc şi altă dată
în curtea mea, să ştii că am să fac la fel: am să le
port de grijă şi am să ti le aduc nevătămate.
– îţi mulţumesc – i-a
răspuns ţăranul – puteai să faci la fel ca muie, dar acum
îmi dau seama că eu am greşit. Vei vedea că a doua oară nu
se va mai întâmpla! Şi, într-adevăr, ţăranul s-a ţinut
de cuvânt.Când vrei să-i
arăţi cuiva că a greşit, nu trebuie să o faci cu
răutate, ci cu blândeţe şi răbdare şi, atunci, cu
siguranţă, vei reuşi.”Învăţătura
din constrângere nu e făcută să rămână, dar cea care
pătrunde în suflet prin dragoste şi bunăvoinţă, aceea
rămâne acolo pentru totdeauna. „(Sfântul Ioan Gură de Aur )
Puterea jertfei
Într-o seară, la un han, doi
călători vorbeau despre drumul lung pe care îl lai aveau de străbătut,
cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea afară începe să
ţipe. Alarmaţi, cei doi stranii ies în uliţă, unde văd
o casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie ţipând:- Copilul meu, copilul meu este în
casă!Fără
să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre
flăcări şi, după ceva timp, iese cu pruncul în braţe.
Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl
priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa. în tot acest timp, prietenul
său nici nu se mişcase, ci aştepta liniştit în faţa
hanului, întorşi amândoi la masă, acesta îi spune:- Eşti nechibzuit. Puteai
să mori, ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa?
– Am sărit în flăcări
pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te uiţi
cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru
altele: până şi grăun­tele din pământ putrezeşte
pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o
mlădiţă care să ducă viaţa mai departe, mama
îşi sacrifică tinereţea pentru a-şi creşte copiii
şi a-i educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi
aşa mai departe; toate trăiesc unele pentru celelalte.
– Bine, dar dacă ai fi murit
şi tu, ce realizai?- Atunci, poate că aş fi
fost şi eu asemenea grăuntelui…Lumea toată este
călăuzită de exemplul Mântuitorului Care S-a jertfit pe Cruce
pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest
exemplu fără de căreiviaţa nu are sens. Cel cu
sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său; se
roagă pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce
face, trăieşte pentru ceilalţi, nu doar pentru el însuşi.”Când vă veţi
curăţa sufletele voastre,atunci ele vor străluci
şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi
de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi
ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre lumina dumnezeiască şi
vor putea primi şi ele strălucire. ” (Sfântul Dionisie
Areopagitul )
Preţul lucrurilor
Un om avea un băiat tare
leneş. Atât de leneş, că nu făcea nimic toată ziua,
dar ştia să ceară bani de la părinţi ca
să-şi cumpere dulciuri şi i jucării. Dar, într-o zi,
tatăl său a hotărât să-1 lecuiască şi, când
băiatul a venit iarăşi să-i ceară bani, i-a spus:- Fiule, eu ţi-aş da
banii aceştia, dar mă tem că tu nu ştii să-i
preţuieşti. Nu ştii valoarea lor şi îi cheltuieşti
fără rost.- Cum să nu, tată?
Ştiu foarte bine că banii se câştigă greu şi nu îi voi
mai risipi.Dar în timp ce băiatul tot
încerca să-şi convingă părintele să-i dea bancnota
după care îi scăpărau deja ochii, tatăl său a
aruncat-o deodată în soba aprinsă. Băiatul a rămas locului,
mut de uimire, neînţelegând de ce a făcut tatăl său acest
lucru.- Acum să ştii că
eşti pedepsit! – a mai spus tatăl. Pleacă din casa mea şi
să nu te mai întorci până nu vei fi şi tu în stare să
câştigi un ban.Băiatul nu a mai avut ce face
şi s-a dus la brutarul din colţul străzii, rugându-1 să-1
primească ucenic. O săptămână întreagă a muncit
cărând sacii cu făină, frământând coca şi
trebăluind prin brutărie. Când se împlini o săptămână,
brutarul îi dădu o grămadă de bani.Fericit nevoie mare, băiatul
s-a întors acasă.- Tată, tată – a strigat
el, intrând val-vârtej – am câştigat şi eu bani. Uite bancnotele
astea! Uite ce multe sunt şi doar eu am muncit pentru ele, nimeni nu mi
le-a dat pe degeaba!- Bravo fiule, i-a zis tatăl.
Ia dă-mi-le şi mie să văd câte sunt…După ce le cercetă cu
luare-aminte, tatăl le aruncă imediat în foc. De data aceasta,
băiatul a sărit ca ars, băgându-şi mâinile în
flăcări să scoată banii pentru care muncise atât.- Vezi fiule, de-abia acum
ştii valoarea banilor. Şi doar cine le cunoaşte valoarea
ştie cu adevărat şi cum să-i cheltuiască – îi mai
spuse tatăl cu dragoste.„Viaţa este muncă
şi numai munca îi dă omului dreptul de a trăi: Apa
curgătoare dă viaţă, cea stătătoare devine
otrăvitoare. ” ( Sfântul Ioan Gură de Aur)
Cei patru ucenici
O dată, patru ucenici au vrut
să se întreacă. Zis şi făcut. S-au aşezat toţi
într-o încăpere şi au decis ca, timp de trei zile, nici unul să
nu spună o vorbă, ca astfel să-şi încerce răbdarea
şi puterea de concentrare. Dar, spre seară, când a început să se
întunece, unul nu s-a mai putut abţine şi a zis:- Să aprindă cineva
lumina!- Ce faci, nu trebuia să
tăcem? – 1-a întrebat nedumerit al doilea.- Proştilor, de ce aţi
vorbit? – se repezi al treilea să-i dojenească.- Ehe, doar eu am tăcut! – se
lăudă cu îngâmfare cel de-al patrulea.
Fiecare ucenic a căzut pradă
câte unei ispite: graba, neîncrederea, mânia şi mândria – cele patru
ispite care încearcă pe oameni în tot ceasul. De aceea, răbdarea este
cel mai bun tovarăş de drum în viaţă, îţi trebuie
răbdare să munceşti, să înveţi, să te rogi …
îţi trebuie răbdare şi să iubeşti.
„Unde nu este răbdare,
nu este nici iubire. ( Sfântul Grigorie Dialogul)
Risipitor sau zgârcit?
Se povesteşte că un
bărbat şi femeia sa au venit la un preot să-i ceară sfat
femeia îşi acuza omul că este prea risipitor, în timp ce
bărbatul o mustra pe nevastă că este prea zgârcită.
Uitându-se la ei, preotul le-a arătat deschisă şi i-a întrebat:- Dacă mâna mea ar fi mereu
astfel, mi-ar mai fi ea la fel de bună?- Nu, părinte!Preotul a strâns atunci puternic
pumnul şi, ţinându-1 aşa, i-a întrebat:- Dar dacă mâna mea ar fi
mereu astfel, mi-ar fi de ajutor?- Bineînţeles că nu,
părinte.- E, atunci mai gândiţi-
vă la asta şi o să vedeţi care are dreptate!”Tot ce întrece dreapta
măsură e vătămător. Nici prea mult, nici prea
puţin!” (Avva Moise )
Adevăr sau minciună
Un tânăr 1-a întrebat pe
duhovnicul său:- Aş vrea să cunosc cât
mai multe despre credinţă şi religie. Am citit multe cărţi,
dar nu ştiu care sunt adevărate şi care nu. Unele spun într-un
fel, celelalte altfel, eu ce să mai cred?- Fiule, cea mai mare ispită
este cea care îţi încearcă credinţa cu tot felul de ic frumos
spuse, dar golite de duh. Ţi-ar plăcea ca cineva să-ţi
dăruiască un măr tare: moş, dar când vrei să-l
mănânci să vezi că înăuntru-i tot viermănos şi
stricat? Ar: fi mărul acela bun de ceva? Aşa sunt şi unele
cărţi: ţin mintea ocupată cu tot felul idei, dar nu
hrănesc şi sufletul.Citeşte cât mai mult, dar caută
să fii asemenea albinelor, ce trec din floare în floare şi culeg doar
nectarul, nu şi alte lucruri inutile. Culege şi tu, la rândul
tău, nectarul căiţilor, caută ce-i folositor în ele
şi, de vei şti să găseşti adevărul în
cărţi, vei şti să-l găseşti şi în
viaţă.Păgânii spun că religia,
credinţa nu este logică. Dar, de fapt, credinţa este mai presus
de logică. Mintea noastră judecă după cele lumeşti
şi nici pe acestea nu-i în stare să le cuprindă. Cele
cereşti nu pot fi găsite astfel. Nu căuta cu mintea ceea ce
trebuie să cauţi cu sufletul, fiindcă cele ale sufletului numai
cu sufletul le poţi afla. Şi ţine minte: degeaba citeşti
despre credinţă, dacă nu trăieşti în
credinţă!”Fără Dumnezeu nu
este posibil a-L cunoaşte pe Dumnezeu. ” ( Sfântul Irineu )
Ajutor dezinteresat
Într-o
seară, un tânăr se întorcea acasă. Dar, din cauza întunericului
ce se lăsase, s-a împiedicat de un bolovan şi, căzând, s-a lovit
destul de tare. Supărat foc, a plecat mai departe, dar un gând nu-i
dădea pace. Ce căuta ditamai bolovanul în mijlocul drumului şi
cum de nu 1-a văzut la timp? Aoleu, dar dacă mai trec şi
alţi oameni şi păţesc la fel ca el? Chiar în acea
clipă, tânărul s-a oprit şi, cu toate că se lovise destul
de tare şi se grăbea să ajungă acasă, a făcut
cale întoarsă până la bolovanul cu pricina pe care 1-a împins la
marginea drumului. Acolo putea să stea oricât, că nimeni nu s-ar mai
fi împiedicat de el. De-abia acum, tânărul nostru a plecat liniştit
şi mulţumit spre casă. Rana pe care i-o pricinuise
căzătura îl durea parcă mai puţin acum, când ştia
că i-a scăpat, poate, şi pe alţii de la o
suferinţă ca a lui.Să ştii să te
gândeşti şi la ceilalţi, înseamnă să ştii să
trăieşti. Bucuriile celor de lângă noi trebuie să fie
şi bucuriile noastre, iar durerile şi necazurile lor, trebuie să
ne doară şi pe noi. Decât să ne purtăm fiecare de
grijă, mult mai bine ar fi dacă fiecare ar avea grijă de
ceilalţi.Te-ai întrebat vreodată
dacă n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe tânărul a dat la o
parte bolovanul? Fără să îl cunoşti,1 fără
să te cunoască, fără să aştepte vreo
mulţumire, omul acela ţi-a făcut un bine.”Dragostea –
rădăcina şi izvorul binelui. ” ( Sfântul Ioan Gură de
Aur )
Pentru un sac de bani
În timpul unui război, un
colonel a fost rănit grav şi dus de urgenţă la cel mai
apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un
timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului, se
aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar
vreun doctor. O singură călugăriţă stătea mereu
cu ei şi îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le
lipsească nimic şi rugându-se neîncetat, întrebând de ce sunt
bolnavii de la capă­tul salonului atât de izolaţi, colonelul a
rămas mut de uimire, aflând că oamenii aceia suferă de o
boală fără leac şi că în scurt timp vor muri. Nimeni
nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească.- Bine – a mai întrebat colonelul
– dar călugăriţa care stă mereu împreună cu ei şi
îi îngrijeşte?- Desigur că era
sănătoasă – i-a răspuns un doctor, dar acum s-ar putea
să se fi îmbolnăvit şi ea. Noi n-am lăsat-o să se
apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i
îngrijească şi pe oamenii aceia.- Doamne, a mai exclamat
colonelul, n-aş face aşa ceva nici pentru un sac plin cu bani.Din celălalt capăt al
salonului, călugăriţa 1-a auzit şi, întorcându-se spre
colonel, i-a răspuns liniştită şi cu zâmbetul pe buze:- Nici eu n-aş face acest
lucru pentru un sac cu bani. îl fac însă pentru o răs­plată mult
mai mare. Pentru mulţumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni
sărmani pe care pot să îi ajut şi pentru răsplata pe care
ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după meritul nostru.”Eşti
desăvârşit atunci când, în locul tău, îl preferi pe aproapele.

(Avva Iacov )
Harnicul şi leneşul
Într-o dimineaţă, un
băiat s-a dus la bunicul său şi 1-a întrebat:- Bunicule, mereu spui că
trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de
ispite?- E, nepoate, ia spune-mi tu mie,
dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi vedea chiar
deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga uni pom,
în care din ele crezi că ar trage cu puşca?- Bineînţeles, bunicule
că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă
creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care
stă, decât pe cea care ca săgeata prin aer.- Păi, vezi, băiatul meu
…! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. eşti
muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai
mult şi mai bine atunci diavolul nu poate să te atingă cu
ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător diavolul cu
uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.Omul nu a fost făcut de Dumnezeu
ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării,
ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de
inimă, fiindcă doar va afla linişte şi bucurie în
viaţă.”Mâinile la muncă,
mintea şi inima la Dumnezeu!” ( Sfântul Teofan Zăvorâtul )
Lumina soarelui
Într-o seară, un copil 1-a
întrebat pe părintele său:- Tată, spune-mi, te rog, cum
se face că unii oameni sunt buni şi al1 i. De ce nu-s toţi la
fel?- E, băiatul meu, vezi tu,
toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Şi aşa Dumnezeu ne
iubeşte pe toţi, la fel trebuie şi noi să ne iubim unii pe
alţii, fiindcă dragostea Domnului este ca şi lumina soarelui. Nu
ne luminează şi ne încălzeşte soarele pe noi toţi,
buni şi răi laolaltă? Nu?Sufletele noastre ar trebui
să fie pline de bunătate şi iubire. Dar, vezi tu, păcatele
fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele
binefăcătoare ale soarelui să i Păcatele sunt norii ce ne
întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât sufle tul tău
este mai întunecat şi lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ţi poate
pătrunde inimă.Sufletul omului este
bucăţica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest ci
trebuie să strălucească Soarele iubirii – Dumnezeu. Fiul meu,
să te fereşti de păcate căci acestea se adună şi
îţi întunecă viaţa, te fac rău şi egoist. Cel
ce-şi păstrează în sine sufletul curat, se bucură mereu de
dragostea Domnului, de linişte şi fericire.”Nimic nu este atât de firesc
pentru noi ca a fi în comuniune a avea nevoie unii de alţii şi a ne
iubi unii pe alţii. (Sfântul Vasile cel Mare)
Sinceritate
În timpul războiului,
viaţa era tare grea şi oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a
hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis vorbă în
tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui
copil şi asta nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulţi
prichindei se strânseseră în faţa casei care locuia omul atât de bun
la suflet. Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, plin| cu
pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se, căutând fiecare
să apuce pâine cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o
lua la goană, buci; că prinsese o bucată mai mare. Era acolo o
hărmălaie …Dar omul a observat că
undeva, la marginea curţii, aştepta cuminte o fetiţă.
După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut
şi au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul
coş şi s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A
căutat şi în cel de-al doilea coş, dar şi acesta era gol.
Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a găsit o pâinică
mică, mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă.
Fetiţa a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre
casă.Toată ziua a stat omul
şi s-a gândit la cum se purtase acea fată şi, ca urmare, a dat
poruncă la bucătărie să fie coaptă o pâine mică,
dar în care să fie puşi 10 gal­beni. Apoi, dis de
dimineaţă, a aşezat pâinica deasupra celorlalte pâini şi a
ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde copiii deja
se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit
şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa
noastră, care aşteptase cuminte, ca şi în ziua precedentă,
s-a ales tot cu pâinea cea mai mică, sin­gura rămasă. Şi de
această dată, i-a mulţumit frumos omului şi s-a grăbit
spre casă, unde mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă
şi femeia a rupt pâinea, ce să vezi?!, galbenii s-au răsturnat
pe masă din aluatul proaspăt.- Vai, s-a speriat mama, ce
să fie cu aceşti bani? Dacă banii au ajuns din
greşeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut
brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi!S-a întors fetiţa la casa
omului şi i-a dat acestuia toţi banii; spunându-i cum mama ei i-a
găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns:- Banii aceia nu au ajuns
întâmplător acolo. După ce am văzut ieri cum ai avut
răbdare şi cum te-ai mulţumit chiar şi cu mai puţin,
am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut
şi cât eşti de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra
totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare
dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinica, vei primi
şi câte zece galbeni.Doamne, ce bucuroasă a fost
fetiţa! Nu ştia cum să-i mulţumească omului pentru
atâta bunătate. S-a dus în fuga la mama ei şi i-a dat
bănuţii, după care i-a povestit totul, iar mama a
povăţuit-o şi de această dată, iar fata i-a urmat
sfatul.Aşa se face că, de
atunci, în fiecare dimineaţă, când primea galbenii, fata se ducea în
mijlocul celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi
bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au nevoie de milostenie
la fel de mult ca şi ea.”Sărăcia sau
bogăţia nu pot învinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate învinge şi
sărăcia şi bogăţia.” (Sfântul Ioan Gură de
Aur)
Greutatea păcatelor
Trecând prin
sat, un preot s-a întâlnit cu un ţăran care nu prea venea la
biserică. Oprindu-1, i-a spus:- Fiule, de ce nu ai venit ieri la
slujbă? Ai avut vreun necaz, pot te ajut cu ceva?- Părinte, nu am avut vreme,
m-am luat cu una, cu alta şi…- Vai, fiule, nu se poate să
nu-ţi faci timp să vii în biserică, să aprinzi lumânare
şi să spui o rugăciune …! Dacă tu nu te gândeşti la
Dumnezeu şi nu ca ajutorul Său, cum ai vrea să-ţi poarte El
de grijă? Orice probleme ai avea, chiar dacă nu le poţi rezolva
singur, chiar dacă nimeni nu ar fi în stare să te ajute, Dumnezeu
poate. El îţi dă sănătate, linişte şi spor în
casă. Dacă îţi faci păcate însă, mai meriţi tu
ajutorul Său?- Dar, părinte, ce
păcate am eu? – zise omul cu nedumerire. Nu am decât păcate mici.
Sunt acestea atât de grave?- Fiule – i-a mai spus preotul –
orice păcat este grav, fiindcă păcatul, oricât de mic, îţi
strecoară în suflet răutate. Poate nu par păcatele tale prea
mari, dar… ia adu-ţi aminte, ieri a plouat?- Da,
părinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.- Şi azi, de ce ai putut
să ieşi din casă?- E, părinte, pentru că
de dimineaţă a ieşit soarele şi pământul s-a uscat
repede;- Păi, vezi, fiule? Anul
trecut ţii minte când au fost inundaţiile? A plouat trei zile în
şir. Am mai putut noi să ieşim atunci din case?Păcatul, fiule, este la fel
ca picătura de apă. Aşa mică, ai impresia că nici
nu-poate face rău. Dacă ai ceva păcate, dar cauţi să
le îndrepţi prin căinţă şi bunătate, prin
rugăciune în Sfânta Biserică, atunci imediat apare dragostea
Domnului, care aduce linişte sufletului, la fel ca şi căldura
şi lumina soarelui, după o zi cu ploaie. D; atunci când ploile se
adună şi curg unele după altele, când mii şi mii de
picături, par fără putere, se strâng laolaltă, atunci nimic
nu le mai poate sta în cale. Tot astfel dacă se adună păcate
peste păcate în sufletele noastre, nu le mai putem sta în cale devenim tot
mai răi şi mai egoişti.Intră în Biserică,
fiule, cât mai des. Roagă-te şi închină-te în faţa
icoanelor şi, atunci, sufletul tău nu va fi chinuit de greutatea
păcatelor şi viaţa ta va fi un exemplu pentru cei din jur.”Nu se poate ca Dumnezeu
să nu asculte rugăciunile omului, dacă omul ascultă
poruncile Domnului.” (Avva Isaia )
Adevăratele minuni
Un tânăr fără
credinţă spunea mereu că el nu crede în minuni. Dar într-o zi,
mergând pe stradă, a întâlnit un om, care, plimbându-se încet, se oprea la
tot pasul şi, privind în dreapta şi în stânga, exclama întruna:- Doamne, ce minune! Ce
minunăţii mi-a fost dat să văd!- Nu te supăra, a întrebat
necredinciosul, dar la ce te uiţi şi te minunezi aşa de tare?- Cum la ce? La floarea aceasta
minunată! Şi la copacul de acolo şi, uite, priveşte norii,
cât sunt de frumoşi!- Ce ţi-e, omule, a mai spus
necredinciosul, n-ai mai văzut flori sau copaci până acum? Ce,
până acum nu te-ai mai uitat niciodată pe cer să vezi norii
şi păsările zburând?- Nu! – a răspuns omul. Vezi
dumneata, până astăzi am fost orb din naştere, însă, cu o
săptămână în urmă, familia m-a adus în acest oraş la
un medic celebru care m-a operat şi m-a îngrijit cu multă dragoste.
Chiar azi dimineaţă mi-a scos bandajele de la ochi şi, după
ce a văzut că nu mai am nimic şi m-am vindecat com­plet, m-a
lăsat să plec.- De când am ieşit din
spital, mă plimb însă pe străzi şi nu mă mai satur
să privesc atâtea lucruri frumoase, atâtea minuni. Dumneata poate că,
văzând în fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tău, nici nu
mai realizezi cât este de minunată această lume, cât este de
uimitoare. Dar eu, eu o văd pentru prima oară şi, crede-mă,
niciodată nu mi-am imaginat ceva atât de frumos. Mulţumesc lui
Dumnezeu pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat şi pentru
faptul mi-a ajutat să pot, în sfârşit, să le văd şi eu
şi să mă bucur de ele. Dar, dacă tot ne-am întâlnit,
spune-mi încotro găsesc o biserică, fiindcă vrea| să aprind
o lumânare şi să mulţumesc Domnului pentru minunea care a
făcut-o ăst cu mine.Impresionat de cuvintele omului,
necredinciosul 1-a însoţit pe acesta până la bisericuţă
apropiată. Au intrat împreună, au aprins câte o lumânare şi au
început să se roage încet, în faţa unei icoane.în sufletul său, omul
necredincios până atunci a înţeles că nu lumea era de vii, ci
el. Toate erau pline de frumuseţe, toate erau minuni, dar el nu ştia
să le vadă. Trece pe lângă ele, fără să le observe.Ce minune este mai frumoasă
decât o floare ce se deschide, oferindu-şi par­fumul? Poate cineva
să-mi arate o minune mai mare decât dragostea şi devotament> unei
mame pentru copilul ei? Este cineva atât de crud, încât să nu simtă
dragostea minunea minunilor?Adevăratele miracole nu
trebuie să le vezi, ci să le simţi. Şi în orice
creştin întâmplă un miracol atunci când, apropiindu-se de
ceilalţi prin dragoste, simte cum apropie de Dumnezeu.”Sfinţenia vine din
dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt
sfinţi (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Dreapta educaţie
Într-o şcoală de la
marginea unui oraş, era un profesor foarte iubit de copii.Totdeauna, domnul profesor avea
grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţi cât mai multe.
Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură
şi 1-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu 1-a pedepsit pe
făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost
prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu 1-a
pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară,
câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă
şi i-au spus:- Acest coleg al nostru fură
mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm
să-1 daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm
noi.- N-am să-1 dau afară.
Dacă vreţi, puteţi pleca toţi ceilalţi, dar el
rămâne.- Domnule profesor, dar cum este
posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care
v-am ascultat mereu?Privindu-i cu blândeţe,
profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această
neaşteptată situaţie:- Voi ştiţi, deja, ce e
bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu
siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi,
nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi,
ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la
voi? Credeţi că dacă o să-1 dau afară, va fi mai bun?
Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce
va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi
rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi
avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar
atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că
dintr-un hoţ ocolit de colegi, va deveni un copil apreciat şi iubit
de toţi cei din jurul său.Când a aflat despre cele
petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său,
băieţelul care până atunci furase şi le pricinuise atâtea
necazuri celor din jurul său a promis că se lasă de furat.
Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă – aşa cum spusese şi
dom­nul profesor – de data aceasta EL era cel care dorea din tot sufletul
să fie mai bun.”Iertaţi-vă unul pe
altul, aşa cum V-a iertat şi Dumnezeu pe toţi, în Hristos!”
(Sfânta Scriptură)
Dragostea Domnului
Se spune că, odată, un
om mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase
nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu
razele sale de foc. în afară de întinderea nesfârşită de nisip
dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele paşilor săi.Deodată însă, omul a
observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca
şi când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi
ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a
strigat:- De ce sunt patru urme în nisip,
când eu sunt singur? Cine eşti şi de ce nu te văd? Dar o voce
i-a răspuns:- Sunt Dumnezeu! Nu eşti
singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de
orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!Omul a căzut în genunchi
şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după care
şi-a continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers,
a mers, până când într-un final a simţit că nu mai poate face un
pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în spate şi … ce i-a
fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor
săi.- Doamne – a spus omul îndurerat –
de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?!Dar, aceeaşi voce i-a
răspuns cu blândeţe:- Pentru că, până acum,
Eu te-am dus în braţe.Deodată, omul nostru a
simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase. Toropit de
oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la
capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o
caravană. Câţiva negustori îl ridicaseră şi îl
stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa rece pe
faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.- Binecuvântat să fie Domnul!
a strigat omul. Cum de m-aţi găsit?- Am văzut nişte urme în
nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau,
într-adevăr, urmele tale.-. Voi credeţi că urmele
mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferinţa mea, El
v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.Sunt unii oameni care nu văd
că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că Domnul, din
iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi
de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de el. Ferice de aceia
care văd că toate – sănătatea, puterea de muncă,
fericirea – ţin de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi
mântuiţi. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.”Chiar dacă noi ne
îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de
noi.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Grădina sufletului
Un om 1-a întrebat pe duhovnicul
său:- Părinte, aş vrea
să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără
păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?- O, fiule, totul este important.
Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori
frumoase, aştepţi ca ele să crească? Aşa,
fără să faci nimic, or să răsară?- Nu, părinte, trebuie
să le ud …- Dar dacă le uzi şi
atât, vor creşte ele mari şi frumoase?- Nu, părinte, trebuie
şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse
de buruieni …- Dar dacă le dai toate
acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?- În nici un caz, părinte,
atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte
niciodată.- Acum ai înţeles, fiule?!
Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în sunt semănate cele mai
frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpăt omenia
… Noi însă trebuie să avem grijă de această
grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească.
Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.Ce trebuie să facem pentru
toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu
prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul
să nu se cuibărească în noi fiindcă, odată intrat,
este foarte greu să-1 mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem
pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa
dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.Dar ele tot n-ar creşte,
dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare
dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre
mai multă căldură şi lumină dumnezeiască,
dacă nu în Biserică?!E, poţi tu să-mi spui,
fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la
sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te
va ajuta.
Doar aşa, prin munca noastră
şi cu ajutorul Domnului, florile minunate sufletele noastre, adică
dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezei ni le-a
dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de
fericire.
„Toate lucrurile ne-au fost
încredinţate nouăşi noi acestora. ” (
Sfântul Ioan Gură de Aur )
Cel ce înşală
Cu mult timp în urmă, a
trăit un boier tare bun. într-o zi, 1-a chemat la el pe un ţăran
şi i-a spus:- Uite, omule, fiindcă
ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut.
îţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să
lucrezi pentru mine?- Sigur, boierule – a răspuns
omul bucuros – ce trebuie să fac?- Să-mi construieşti o
casă, la marginea pădurii.Ţăranul a plecat bucuros
şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea
bani pentru tot ce trebuia să cumpere, însă omul ce şi-a spus?
„E, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-1
înşel?!”Şi, în loc să facă
totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine
şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau.
Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar
ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că,
destul de repede, ea se va strica.Când i-a arătat casa
boierului, acesta i-a spus:- Fiindcă ştiu că
tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac
cadou această casă. De-aia te-am lăsat pe tine să o
construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru
ca bucuria voastră să fie mai mare.
Acum şi-a dat seama omul de
greşeala sa. A vrut să-1 înşele pe altul şi, de fapt,
singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şi-ar fi
văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi
familiei sale. Acum însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta
nimic.
în sinea lui, omul s-a jurat
să nu mai înşele niciodată pe nimeni.”După cum ne purtăm
noi cu aproapele, aşa Se va purta Dumnezeu cu noi.”(Sfântul Ioan Gură de Aur )
Păcatul indiferenţei
S-au întâlnit într-o
după-amiază, pe uliţa unui sat, preotul din partea locului
şi un ţăran din parohia sa. Cum 1-a văzut, părintele
1-a întrebat:- Ieri dimineaţă am
întâlnit doi săteni ce se certau dintr-o pricină oarecare şi am
reuşit în cele din urmă să îi împac. Am văzut că tu ai
trecut pe lângă ei fără să-ţi pese şi ţi-ai
continuat liniştit drumul. Cum este posibil aşa ceva? Crezi ai
făcut bine?- Părinte, i-a răspuns
omul, eu nu prea cred că este important ceea ce Dumnezeu este puternic
şi dacă vrea să mă mântuiască mă va mântui, iar
dacă nu să mă mântuiască, atunci aşa va fi, indiferent
de ce-aş face eu.- Vai, fiule, cum poţi
să vorbeşti aşa?! – i-a răspuns cu blândeţe preotul.
spune-mi, de unde vii tu acuma cu sapa în spinare?
– Păi, cum de unde, părinte?
De la câmp. Muncesc acolo de azi de dimineaţă. La cât m-am
străduit, sper din tot sufletul ca Dumnezeu să-mi dea o recoltă
bună.
– Nu crezi că este la fel,
fiule, şi cu viaţa şi cu păcatele tale? De ce te duci
munceşti la câmp? Dacă Dumnezeu vrea să ai o recoltă
bună, o să le găseşti de-a gat pe toate, dacă nu vrea,
de ce te mai osteneşti? Ţi se pare firesc?- Nu, părinte! Dacă nu
muncesc, cum aş putea să am de-ale gurii?- Aşa este, fiule, dacă
munceşti cu drag, Dumnezeu îţi ajută şi obţii o
recoltă bună. E, tot aşa, dacă trăieşti
fără păcat, purtându-ţi şi ţie de grijă, dar
şi celor din jurul tău, atunci Dumnezeu se îndură şi, chiar
dacă ăi mai greşit în viaţă, îţi iartă iar
la Judecată vei fi mântuit.Aşa cum buruienile
năpădesc o grădină neîngrijită, tot astfel
păcatele pun stăpânire pe sufletul omului rău. După cum vei
căuta tu ca aceia din jurul tău să aii linişte şi
bucurie, să aibă credinţă şi speranţă în
mântuire, tot astfel va căuta Dumnezeu ca şi tu să ai parte de
toate acestea.Să nu mai faci niciodată
ca ieri! Dacă poţi să ajuţi pe cineva, chiar şi cu un
si sau cu o vorbă bună, fă-o numaidecât, fiindcă trebuie
să fim atenţi la tot ce în viaţă, căci lumea
toată este grădina de care noi toţi trebuie să avem
grijă.”Numai cine îşi
iubeşte aproapele, îl iubeşte pe Dumnezeu. ” ( Sfânta
Scriptură )
Răsplata bunătăţii
Un om, trecând
pe o stradă, a văzut în faţa unei biserici un bătrân
sărman, cerşetor, ce trăia din milostenia credincioşilor.
De bătrân, s-a apropiat o fetiţă care i-a întins câţiva
bănuţi. Impresionat de gestul ei, trecă­torul a întrebat-o pe
copilă:- Spune-mi, de ce i-ai dat
bătrânului bănuţii tăi?- Ştiţi, domnule,
tatăl meu a murit, iar mama, deşi munceşte mult, nu prea are
bani, aşa că o ducem destul de greu. Dar aseară mama mi-a spus
că, atunci când faci un bine, Dumnezeu te răsplăteşte
negreşit. Aşa că azi, am luat bănuţii aceştia pe
care eu i-am strâns şi i-am dat bătrânului din faţa bisericii.
El are, cu siguranţă, mai multă nevoie de ei. Iar Dumnezeu,
fiindcă am făcut un bine, se va îndura şi de mine.Cucerit de bunătatea fetei,
omul a întrebat-o ce îşi doreşte ea cel mai mult.- O, a spus fata, aş vrea un
cojocel, că vine iarna şi va fi foarte frig. Anul trecut am
răcit rău de tot, fiindcă nu am umblat bine îmbrăcată,
dar Dumnezeu mi-a ajutat şi m-a însănătoşit. Mama a vrut
să-mi cumpere un cojocel, dar e tare scump şi nu se poate.- E, uite că se poate, i-a
mai spus omul. Vino cu mine!Ajunşi în faţa unui
magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumpărat fetei un cojocel
călduros şi tare frumos. Fetiţa nu ştia cum să-i mai
mulţumească străinului ce se îndurase de ea.
– Vezi, i-a mai spus omul, mama ta a
avut dreptate. Dumnezeu totdeauna te răsplăteşte pentru binele
făcut. Tu 1-ai ajutat pe bătrân, iar Domnul mi-a dat mie ocazia
să te întâlnesc tocmai în acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe tine,
şi, fii sigură, Dumnezeu îmi va ajuta şi mie mai târziu,
fiindcă atunci când ne ajutăm unii pe ceilalţi, şi Dumnezeu
ne ajută pe noi.
Cu cât suntem mai buni şi
avem mai multă grijă unul de altul, cu atât Dumnezeu ne vede
credinţa şi ne fereşte de rele.”Fiecare din noi e ajutat de
celălalt în mod providenţial.”(Sfântul Marcu Ascetul )
Poarta Raiului
Demult, a trăit un prinţ
tare-tare bogat, care era însă şi foarte zgârcit. Nu ar fi dat
niciodată nimic. Doar că, într-o noapte, a visat că murise
şi ajunsese la poarta raiului. Acolo, Sfântul Petru i-a spus:- Vino cu mine să îţi
arăt unde vei sta de acum încolo. Şi au mers ei ce-au mers prin
grădinile acelea minunate, până când, la moment dat, au ajuns
lângă un palat mare şi frumos.- A, a strigat tânărul
prinţ, aici voi sta?- Nu, în nici un caz.- Dar, cine va sta aici?- Aici va locui, după ce va
muri, grădinarul tău.- Cum se poate, el care nu are
nimic, care e sărac lipit pământului, cum să merite el ase ceva?- E, nu are grădinarul
tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câştigă împarte
mereu cu cei mai sărmani decât el. Pe pământ nu strânge nimic,
fiindcă dăruieşte, dar aici, uite câte a strâns! Tot ce vezi
aici este rodul bunătăţii lui.- Bine, şi atunci eu unde o
să stau? -a mai întrebat nemulţumit prinţul.- Uite acolo, în cocioaba aceea!- Cum, în şandramaua aia?!
Păi acolo sunt doar nişte scânduri prăpădite care stau
gata-gata să cadă … cum să locuiesc în mizeria aia? E drept
aşa ceva?- Sigur că este drept – i-a
răspuns Sfântul Petru! Ia gândeşte-te, ce ai dăruit tu’ Nimic.
Ce ai fi vrut să apară aici!? Dacă ai fi fost bun şi darnic
cum este grădinarul tău, atunci ai fi avut şi tu asemenea
palate, poate chiar mai mult, dar aşa… Tot ce vezi acolo este rodul
zgârceniei tale …În clipa aceea, tânărul
prinţ s-a trezit speriat din visul său. Din acea zi, s-a schimbat. Nu
a mai adunat comori pe pământ, ci în cer. Nu a mai strâns
bogăţii peste bogăţii, fiindcă la ce i-ar fi folosit
mai târziu?Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe
cei sărmani şi, în acest fel, a strâns o avere mult mai de preţ:
recunoştinţa celor ajutaţi de el şi binele făcut.
Aceasta era averea pe nimeni nu i-ar fi putut să i-o fure!Înţelept ar fi ca şi noi
toţi să procedăm aidoma prinţului din poveste, pentru
adevărată este vorba care spune că „Nu rămânem decât
ce ceea ce dăruim”.

„Pe calea binelui mai repede
oboseşti odihnindu-te, decât ostenindu-te.”(Sfântul Vasile cel Mare )

Adevărata comoară
Un tânăr era foarte
supărat că nu are mai mulţi bani, că nu-şi poate
cumpăra tot ce-şi dorea. Se plimba trist pe stradă,
neştiind cum să iasă din această situaţie. Dar, cum
mergea el aşa, s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea
să vadă că, din neatenţie, a dat peste un om sărman,
fără vedere, încerca bie om să se ajute cu un baston şi
să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru 1-a
ajutat conducându-1 de braţ.Văzând cât sunt alţii de
necăjiţi, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la i
lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce şi-ar fi dorit,
dar avea come cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra:
sănătatea cu tot ce izvor din ea – putere de muncă, bucurie
şi voie bună.Acum îşi dădea seama
că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente. Dar
picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alţii au rămas orbi. El putea
să va însă clipă de clipă, toate frumuseţile din jurul
său. Există şi unii oameni care, păcate, sunt orbi şi
ologi sufleteşte, pentru că sufletul lor s-a golit de bucurie, de
speranţă şi dragoste. Aceştia sunt cu adevărat
nefericiţi.Cu cât vei fi mai binevoitor, cu
atât sufletul tău va avea mai multă linişte. Ce| rău
şi zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un pahar cu
apă sau un sfat, chiar aceste lucruri nu 1-ar costa nimic. Un astfel de om
mai este cu ceva de folos celorlalţi!Dacă ne vom uita în jurul
nostru vom vedea că nimic nu trăieşte doar pentru sine.
Până şi un copac obişnuit, chiar dacă nu ne oferă
fructe, ne dă cel puţin posibilitatea să ne odihnim un minut la
umbra lui.”Cel bun vede bunătatea peste
tot; cel rău, nicăieri.” (Proverb)
Greşeala
În timp ce
mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un
pom fru­mos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi
roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i
nimeni prin preajmă, ce s-a gândit? Bine ar fi dacă ar gusta şi
el câteva, aşa, de poftă!Dar cum să facă?
Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare
băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar,
nemaiavând răbdare, şi-a zis: „Fie ce-o fi!” şi
a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să
ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe
din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să
mai facă!Nu mai putea schimba nimic. Ba,
mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoacaplină cu noroi şi s-a
afundat în mâl.Când, în sfârşit, a ajuns sub
pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la el cum arată,
şi-a spus:- E drept că am obţinut
eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă,
încălţările şi pantalonii murdari …Cum stătea el aşa
şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul
casei. Când 1-a văzut pe călător cum arată, i-a spus:- Bine, omule, trebuia să te
munceşti atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai păţit! Ca să
nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe
furiş? Dacă băteai la mine în poartă şi mi-ai fi cerut
câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă
să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei
vedea de drum!Tare bucuros şi mulţumit
a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în
acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va
mai fi atât de nesăbuit.în viaţă, nu este
important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care
vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără
tihnă. Alţii însă fură, gândindu-se mereu cum să fugă
de muncă şi să înşele. Aceştia,
păcătoşii, singuri se înşală, fiindcă nu este totul
să ai un lucru; contează şi cum 1-ai obţinut!”În cele trecătoare, nu
poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele
duhovniceşti, nu poţi deveni bogat decât îmbogăţind pe
altul.”(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Căldura focului
În timpul Sfintei Spovedanii, un
tânăr 1-a întrebat pe duhovnicul său:- Părinte, îmi simt sufletul
greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când
ştiu că am greşit?- Fiule, omul nu trebuie
să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am
păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o
condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceri­tate, din
suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea,
gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure de gheaţă.Când tânărul s-a întors
ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi
a aruncat-o în sobă, unde turturele a început imediat să se
topească la căldura focului.- Ai văzut gheaţa pe
care ai luat-o de afară?! Era aşa de la începutul iernii şi tot
aşa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai
adus-o înăuntru, vezi. cum a început să se topească? Devine
iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era
îngheţată nu era bună de nimic.La fel este şi sufletul,
atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te
căleşti sincer, căldura rugăciunii tale şi harul Domnului
topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi
linişte în suflet.- Priveşte pomii de
afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar,
la primăvară, soarele îi va încălzi şi iarăşi se
vor trezi la viaţă.
La fel să ai şi tu
răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu
şi să te căieşti din suflet, fiindcă aşa cum
căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa
sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate.
„Mărturisirea faptelor rele
este începutul faptelor bune.” (Fericitul Augustin)
Omul ipocrit
După ce a muncit câteva
ceasuri pe câmp, un ţăran s-a aşezat la umbra unui pom să
se odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o
raţă sălbatică şi s-a oprit chiar alături,
să ciugulească boabele căzute pe ogor.Uşor, ţăranul
şi-a scos căciula şi – zdup! – a prins pasărea.- Ce noroc pe capul meu, şi-a
zis. O să fac un foc de vreascuri şi o să prăjescraţa asta. Să vezi ce
bună o să fie!Dar în timp ce încerca să
scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură
repede pe lângă mâna omului şi, ridicându-se imediat în zbor,
dusă a fost. Privind cu necaz după ea, ţăranul a mai zis:- O, ce suflet bun am! Sper ca
Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta, dându-i
drumul, şi să mă răsplătească pentru binele pe
care 1-am făcut!Oare ce răsplată ar fi
meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un păcat
cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu
alt rău, acela singur se păcăleşte. Aşa cum
întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate
fi alungat decât cu bine.”Păcatul este
nedreptate. Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte
pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul.” ( Sfântul Ioan
Gură de Aur )
Dragostea călugărului
Pe un drum, un câine a sărit
la un om şi a început să-1 latre. Omul însă a pus imediat mâna
pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat
şi, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-1
muşte. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte
şi să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce
câinele urla de mama focului dincolo de gard.Chiar în acel timp, a trecut pe
stradă şi un călugăr. Văzându-1, câinele a sărit
la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii.
Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă
şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să
latre, s-a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de
bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din mâna aces­tuia
şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a aşezat
lângă călugăr, dând din coadă.- Vezi, omule – i-a spus
părintele celui din spatele gardului – bunătatea naşte tot­deauna
bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să
fie el cu ţine. Hai, vino şi mângâie-1! ;Să nu mai faci niciodată
un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde
şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde! ;
„Dragostea este bucuria de a face
altora bucurii. ” ( Sfântul Ioan Gură de Aur )
Comori adunate
Într-un oraş, trăia
odată un om tare zgârcit. Toată viaţa n-a făcut altceva
decât să strângă şi să strângă tot mai multă
avere. Niciodată nu i-a fost silă de cineva sărman. Nu
dădea ceva de pomană, nici m ruptul capului. O singură
dată, într-o duminică, trecând prin faţa unei biserici, i-a
aruncat unui cerşetor doi bănuţi, în rest, toată viaţa
lui nu a dat nimic. Când preotul îl întâlnea şi îl apostrofa, el
răspundea mereu:- Părinte, în lumea asta
totul poate fi cumpărat. Cu siguranţă că şi în lumea
cealaltă este la fel. Cu câte bogăţii am strâns eu, nu se poate
să nu ajung în rai!Oricâte sfaturi i-ar fi dat preotul,
el nu vroia să asculte. Azi aşa, mâine aşa, până când,
într-o noapte, a avut un vis îngrozitor. Se acea că murise şi
ajunsese la poarta Raiului, când, la intrare, Sfanţul Petru 1-a întrebat:- Bine, omule, ce-i cu tine aici?- Sfinte Petre, aş vrea
şi eu să intru în rai.- Da’ crezi tu că poţi?- Sfinte Petre, dacă trebuie,
eu plătesc. Am comori nenumărate …omule’- Mai caută, mai caută,
poate vei găsi totuşi ceva!Şi într-adevăr, omul a
găsit pe fundul unui buzunar doi bănuţi- Aoleu, dar de ce n-am decât
atât?! Pe Pământ aveam de mii de ori mai mulţi Aici de ce am ajuns
doar cu doi bănuţi?- E, omule, I-a răspuns
Sfântul Petru, când ajungi aici ai doar ceea ce ai dăruit în
viaţă. Acestea sunt comorile pe care fiecare le strânge în cer.Cu ele poţi într-adevăr
să intri în rai, dar crezi că doi bănuţi sunt de ajuns? În
toată viaţa n-ai dăruit decât aceşti bani unui sărman
om ce aştepta ajutorul tău în poarta unei biserici. Dacă în timpul
vieţii ai fi strâns mai multe comori cereşti, poate ai fi intrat în
Rai, dar aşa.Tocmai în acea clipă omul
nostru s-a trezit din vis, speriat de tot. Din acea zi nu a mai fost la fel.
Din acea zi a căutat să adune comori doar în cer. Erau atâţia
săraci ce avea nevoie de ajutorul său.!”Bogaţii vor ajunge în cer,
când îi vor introduce acolo săracii.”(Fericitul Augustin”)
Bogaţii şi săracii
Cu mult, cu sute de ani în
urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept într-o zi
plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe
cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise
porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase.
Nu-şi putea crede ochilor … Dacă în palatul său toţi
oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă
că la porţi erau adunaţi nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru
o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când
regele 1-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că
părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de
hrană şi nici de doctorii, în timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns
o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât
celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat
de această situaţie pe care sfet­nicii i-o ascunseseră, regele
s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el.
Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:- Voi sunteţi cei mai
bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea
să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar
dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt
oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă
îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni
ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de
voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai
bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o
faceţi!După câteva zile, regele a
văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe
cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:- Văd că nu aveţi
suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu
greutăţile, zi de zi?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o
fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort
de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine,
ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi,
un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care
dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă
faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci 1-aţi fi putut
ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!Se spune că, de a doua zi,
nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!”Nu invidia gloria celui
păcătos,căci nu ştii care va fi
sfârşitul lui. (…)”Judecata este rară milă
pentru cel ce n-a făcut milă.” (Sfânta Scriptură )
Încredere
Un om călătorea pe un
drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta
mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi
călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om
rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are
camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.- Ei, lasă, femeie – a
încercat să o liniştească omul – lasă, că ştie
Dumnezeu ce e mai bine!- Măi, omule – zise atunci
femeia sa – da’ ce poate fi bine când – uite! – nu avem unde sta peste noapte?!în sfârşit, au plecat mai
departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om
sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum,
ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.Dar a doua zi dimineaţa, când
au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare
celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi,
care îi jefuiseră pe toţi călătorii.- Vezi, i-a mai spus omul femeii –
trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe
toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? „Lasă,
ştie Dumnezeu ce e mai bine.””Fără nici o
îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastremai bine decât am putea-o face noi
înşine. ” (Sfântul Vasile cel Mare )
O primire meritată
Un ţăran, om bun la
suflet, avea obiceiul să spună tuturor:- Vedeţi cum e lumea asta?
Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare pompă, în timp
ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este
posibil aşa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea
cealaltă şi vom vedea cum o fi şi acolo …Azi aşa, mâine aşa,
până când, omul nostru a visat într-o noapte ceva nemaipomenit: se
făcea că murise şi ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să
vezi, veselie multă, îngeri adunaţi să-1 întâmpine pe noul
sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-şi creadă ochilor.
Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creştin. Oricum, era
fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat şi la o
asemenea pri­mire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată,
înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de ţăranul nostru
şi îi spuse:- Omule, nu poţi intra pe
aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai
mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai
târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale Raiului.- Atunci pentru cine sunt toate
aceste pregătiri? – a mai întrebat omul mirat.- Ei, aşteptăm pe un
boier care a murit odată cu tine şi care, din clipă în
clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este
sărbătoare şi ne pregătim să-1 întâm­pinăm cum se
cuvine.- Bine, îngerule, dar cum se poate
una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăţi
multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă
este boier, tre­buie primit cu atâta fast? Contează că el are
bogăţii şi eu nu?- Omule, pentru a te mântui nu
contează ce ai avut – fie că ai fost sărac, fie bogat- ci ceea
ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost
sărac şi ai ştiut să împărţi şi
celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui
negreşit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui
cu drag celor mai necăjiţi decât tine. Fie că eşti
sărac sau bogat, important este să rămâi om.- Dar atunci, dacă şi eu
şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea luiaşa o sărbătoare?- Omule, creştini ca tine,
vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii.
Dar un boier de când n-a mai ajuns şi aici, în rai…Sărac sau bogat, oricine
poate fi bun şi darnic, din atât cât are. Cel bogat cu atât mai mult ar
trebui să dea milostenie. Şi fiecare din noi este bogat, în felul ;
căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care
să îl ajutăm. vom fi egoişti şi zgârciţi, ce folos vom
avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau! zgârcit care să
fie fericit?”Eşti bogat? Foarte
bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! (…) Nu bogaţii vor fi
osândiţi, ci cei ce slujesc bogăţiei.” (Sfântul Ioan
Gură de Aur)
Tatăl nostru
Un om avea mai mulţi copii,
dar era foarte supărat, fiindcă fiii săi se certau: ei,
purtându-se cu răutate. Azi aşa, mâine aşa… într-un cuvânt,
între flăcăi era mereu neînţelegere. Mure durere îi pricinuiau
tatălui, care ar fi vrut să-i vadă trăind în pace şi
înţelegere.Vreţi să vă spun
cine sunt fraţii aceştia atât de cruzi unii cu ceilalţi? Suntem
noi, oamenii. Nu suntem noi toţi oamenii, fiii şi aceluiaşi
tată, Dumnezeu? Ne înţelegem noi, unii cu ceilalţi? Ne iubim
aproapele aşa cum ar trebui să o facem? Nu-1 doare pe Dumnezeu când
vede că între oameni e atâta neînţelegere, minciuni, hoţii,
războaie, păcate de tot felul? De ce ne-a făcut Dumnezeu? Ne-a
făcut pentru a ne iubi unu pe alţii, pentru ca fiecare să poarte
grija celuilalt. Şi pentru fiecare bun creştin, pentru fiecare om
care trăieşte fără păcate, în dragoste şi
înţelegere cu cei de alături, Dumnezeu se bucură, la fel curase
bucură un tată pentru copiii lui.Iubindu-ne unii pe alţii,
căutând binele celorlalţi mai mult decât pe al nostru, devenim mai
buni şi mai înţelepţi. Doar aşa ne apropiem, cu fiecare
clipă, de Dumnezeu, de dragostea şi bunătatea Lui.”Să vă iubiţi unii
pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu!” ( Sfânta Scriptură )

Acest articol a fost publicat în Pilde si Povestiri. Salvează legătura permanentă.